Adevărata pocăinţă

Pr. Dr. Ioan Marius Pintican

Începând cu Duminica a Vameşului şi a Fariseului (a XXXIII – a după Rusalii), Biserica Ortodoxă intră într-un nou ciclu liturgic, al Triodului, adică pregătirea pentru Sfintele Paşti. Se numeşte Triod pentru faptul că tot ceea ce înseamnă rânduiala slujbelor, canoanele de slujbă mai bine-zis, nu mai sunt alcătuite din nouă cântări sau nouă ode, cum se întâmplă în restul anului bisericesc, ci din trei. De aici numele de Triod, adică trei ode sau trei cântări. Această perioadă ţine zece săptămâni. Începe în Duminica Vameşului şi a Fariseului şi este compusă din două părţi: primele trei săptămâni alcătuiesc o perioadă pregătitoare pentru Postul Paştilor, pe urmă, cele şapte săptămâni ale Postului Paştilor.
În Duminica din săptămâna aceasta, a doua din perioada pregătitoare a Postului Mare, Sfinţii Părinţi au rânduit să ne pună în faţă poate cea mai frumoasă, mai zguduitoare, mai emoţionantă şi mai dramatică parabolă din câte a spus Mântuitorul, şi care se găseşte consemnată numai de către Sfântul Evanghelist Luca (Lc. 15, 11-32). Este vorba despre binecunoscuta parabolă a fiului risipitor. Una dintre temele parabolei, care ne face contemporani cu ea, este pocăinţa.
Pildele evanghelice au, de obicei, un tablou şi o aplicare. Tabloul pildelor (parabolelor) este luat întotdeauna din viaţa de toate zilele. Aşa este situaţia şi cu tabloul pildei fiului risipitor. Un tablou pe care, de altfel, îl întâlnim atât de des în lumea noastră: fii care nu au nevoie de părinţi, ci numai de banii şi de averea lor; fii pentru care plecarea în lume este mai bună decât casa şi familia părintească; fii care nu ştiu decât să risipească uşor şi repede ceea ce părinţii lor au adunat cu multă greutate şi timp îndelungat; fii care preferă în locul casei părinteşti, societatea prietenilor răi şi a desfrânatelor. Şi, o, cât de mare este jalea părinţilor în astfel de cazuri! Mai ales dacă sunt cu adevărat părinţi, care se gândesc şi la sufletul, iar nu numai la trupul copiilor lor! Destul de rare sunt cazurile de adevărată întoarcere a acestor fii pierduţi. Dar când acestea se întâmplă, cât de mare este bucuria părinţilor cu adevărat buni, care niciodată n-au încetat să se roage pentru copiii lor risipitori, n-au încetat să spere că fiii lor îşi vor veni în fire şi să aştepte – cu dor nespus – întoarcerea lor!
Însă, imaginea fiului risipitor se regăseşte, nu numai în tinerii, în fiii noştri, ci în fiecare dintre noi, potrivit calităţii noastre de fii ai lui Dumnezeu: „Fiindcă toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Gal. 3, 26; In. 1, 12; Gal. 4, 5). Nu avem nevoie de multe dovezi pentru a ne convinge de adevărul că toţi, într-un fel sau altul, am părăsit „casa părintească” şi am plecat în ţara îndepărtată a păcatului, uitând de Dumnezeu şi de binefacerile lui. Noi suntem fiii Bisericii, care, ispitiţi de multe ori, apucăm pe căile pierzării, prin amăgirile mincinoase ale păcatului mândriei, desfrânării, mâniei, lăcomiei, bârfei şi purtării necuviincioase. Iar fiul risipitor nu este altceva decât paradigma adevăratei pocăinţe pentru noi, cei de astăzi. Fiul nu numai că şi-a „venit în sine”, recunoscându-şi starea de păcătoşenie în care l-a adus păcatul, acest lucru nu era de ajuns. A mers mai departe, biruindu-şi cu curaj ruşinea şi hotărându-se să se întoarcă la tatăl său – o întoarcere plină de îndrăzneală, dar smerită şi însoţită de mărturisirea păcatului pe care l-a săvârşit atât înaintea lui Dumnezeu (Care porunceşte cinstirea părinţilor şi osândeşte desfrâul) cât şi împotriva tatălui său (pe care l-a aruncat într-o grea şi îndelungată suferinţă). Se ridică din această stare de decădere (textul consemnează de două ori verbul „sculându-se” – v. 18, 20) şi îşi mărturiseşte plin de umilinţă păcatul şi nevrednicia: „Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Lc. 15, 21).
Aceasta este atitudinea ce o aşteaptă Tatăl cel ceresc de la noi, mai ales în această perioadă! Unde ne aşteaptă ? Răspunsul este simplu: în scaunul Spovedaniei, unde prin preotul duhovnic, Tatăl ne îmbracă în „haina cea dintâi”.
Să ne ferim a confunda această pocăinţă, cu falsa pocăinţă, a celor care numesc „pocăinţă”, nu părăsirea păcatului, ci părăsirea Bisericii, nu smerenia, ci trufia, nu mărturisirea propriilor păcate, ci dispreţul şi osândirea altora, nu apropierea de Taina Spovedaniei, ci negarea ei şi, în general, a Tainelor dumnezeieşti şi mântuitoare. Unii se numesc baptişti, alţii adventişti, alţii iehovişti, alţii „creştini după evanghelie” sau penticostali etc. Toţi, deopotrivă, sunt, după cuvântul Mântuitorului, „prooroci mincinoşi”, „lupi îmbrăcaţi în piei de oaie”, ramuri uscate rupte de la tulpina dreptei credinţe.
Vrem să ştim ce e pocăinţa? Să revenim mereu la parabola fiului risipitor, care era pierdut şi s-a întors la Tatăl, să citim şi să recitim această istorisire, dar nu numai cu buzele ci mai ales cu inima smerită şi sinceră.