10 ani de la plecarea la Domnul a Monseniorului Grigore Zăgrean

 

In memoriam Monsenior Grigore Zăgrean

 

Îmi amintesc cu stimă şi cu veneraţie de personalitatea Rev. Mons. Grigore Zăgrean, protopop onorariu de Bistriţa, Prelat papal şi ca urmare încurajez, sprijin şi binecuvântez fiecare scriere şi pomenire în rugăciune a Distinsului prelat.

Cuvântul „Liturghie” provine din limba greacă şi are înţelesul operă pentru popor, implicit derivatul său  Liturghisitor, adică celebrantul Liturghiei, este omul care săvârşeşte această operă pentru popor.

Cred că, dacă ar trebui să caracterizăm viaţa unui om printr-un cuvânt care să-l reprezinte, amintindu-ne şi scriind astăzi despre Rev. Mons. Grigore ZĂGREAN, am putea pe drept să utilizăm multe atribute şi multe superlative, dar poate acela care a caracterizat cel mai bine momentele de încercare ale vieţii sale este acela de liturghisitor, cel care săvârşeşte opera pentru popor. Altfel spus, cel care şi-a pus întreaga viaţă la dispoziţia lui Dumnezeu, ca jertfă de bună mireasmă spirituală pentru a învăţa, a sfinţi şi a conduce spre mântuire turma încredinţată. Astfel, nu doar a slujit punctual lui Dumnezeu, ci a reuşit ca liturghisind poporului, să-şi transforme întreaga viaţă într-o Sfântă Liturghie de mulţumire, de laudă şi de închinare adusă lui Dumnezeu.

Cunoscând şi trăind cuvântul de suflet al Maestrului şi Arhiereului Său de pie-memorie Iuliu Cardinal Hossu, credinţa noastră este viaţa noastră, Sfinţia Sa a reuşit să demonstreze prin viaţa Sa ce înseamnă credinţa greco-catolică. Acesta a fost izvorul de apă vie care i-a conferit tăria în încercări, fermitatea în convingeri şi dârzenia în apărarea valorilor autentice creştine. Prin aceasta va rămâne veşnic viu în memoria sufletelor noastre, ca far călăuzitor numărându-se cu vrednicie în şirul glorios al martirilor şi mărturisitorilor pentru unitate (Papa Ioan Paul al II-lea), ai sec. XX.

Să-i fie memoria binecuvântată şi fruntea-n lumină cu laurii biruinţei încununată.

Dormi în pace blând liturghisitor ce ne-ai fost dascăl, părinte şi tată.

 

Cu stimă, preţuire şi recunoştinţă,

†Florentin

 

 

 

 

Monseniorul Grigore Zăgrean

 

Preotul Grigore Zăgrean s-a născut în 29 august 1916 în satul Tăure, comuna Nimigea, judeţul Bistriţa-Năsăud. Providenţa l-a ,,trimis” în această lume într-o zi cu semnificaţie religioasă, ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

A copilărit în satul natal, într-o familie numeroasă, de ţărani. Urmează şcoala primară în Tăure, îşi continuă studiile la Liceul Grăniceresc ,,George Coşbuc” din Năsăud. Aici va avea ca profesori renumite personalităţi: Vasile Bichigean şi Virgil Şotropa etc.

Mediul familial creştin, influenţa profesorului său de religie, frumuseţea ceremonialului religios, modelul de trăire spirituală pe care l-a identificat în persoana episcopului Iuliu Hossu, l-au determinat să se înscrie la Academia Teologică Greco-Catolică din Cluj, pe care a urmat-o între anii 1936-1940.

După o perioadă de ,,frământări” şi clarificări  personale, cauzate şi de nefastele urmări ale Dictatului de la Viena din 1940, tânărul teolog alege între postura de preot celib pe cea de preot căsătorit.

În 1943 se căsătoreşte şi va fi hirotonit în catedrala ,,Schimbarea la Faţă” din Cluj, de către episcopul Iuliu Hossu. Începe activitatea pastorală în comuna Parva, judeţul Bistriţa-Năsăud. Funcţionează aici ca preot între anii 1943-1946. Revigorează viaţa spirituală a credincioşilor din această localitate, este alături de fugarii părveni retraşi în văgăunele munţilor pentru a nu fi înrolaţi în armata austro-ungară, este contactat prin tatonări de membrii organizaţiilor anticomuniste.

Probleme familiale, moartea socrului său, îl determină să se mute din parohia Parva în cea din Şopteriu, comuna Râciu, judeţul Mureş, în anul 1946. Aici va păstori pe credincioşii şoptereni până va fi nevoit să părăsească biserica şi casa parohială din Şopteriu, în iulie 1948, deci cu mult înainte de apariţia Decretului 358 din 1 decembrie 1948, decret care consfinţea scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).

Se retrage la Sânmărtinul de Câmpie în toamna anului 1948 şi se ocupă cu agricultura în gospodăria soacrei sale. Nu uită că este  preot şi în clandestinitate deja, asigură servicii religioase credincioşilor greco-catolici din Sânmărtin, rămaşi fideli Bisericii Blajului.

În 27 aprilie 1949 este arestat împreună cu alţi trei credincioşi. Cu aceştia este închis în penitenciarul Tribunalului Militar din Cluj. În 24 iunie 1949 este judecat şi condamnat la două luni de zile închisoare corecţională. Va fi eliberat după şase luni şi jumătate de detenţie.

Reîntors la Sânmărtin, începe o luptă zadarnică de achitare a cotelor impuse de noul regim comunist agricultorilor. Dându-şi seama că viitorul copiilor săi este periclitat, părăseşte localitatea natală a soţiei şi se mută cu familia la Tăure. De aici va ajunge la Şieu-Cristur, comuna Şieu-Odorhei. Se angajează salahor pe un şantier de la calea ferată. I se acordă ca locuinţă cantonul CFR nr. 41, aflat între cătunul Podirei şi satul Chintelnic. Aici va locui, cu o întrerupere de doi ani, până în 1989.

Este angajat pe bază de contract, ca muncitor la calea ferată. Devine apoi referent la Districtul CFR din Şintereag. Este dat afară de acolo, ajunge din nou muncitor la ,,ştrec”. I se oferă postul de vânzător de bilete la halta Arcalia, de unde se şi pensionează.

Are o familie numeroasă, zece copii (unul moare de timpuriu), pe care îi şcolarizează cu multe sacrificii. Opt dinte ei fac studii superioare. În toţi aceşti ani îşi continuă activitatea clandestină de preot. Cantonul CFR nr. 41 devine o mică biserică unde se adunau la liturghiile duminicale sau în sărbători credincioşi greco-catolici şi nu numai, din multe localităţi ale judeţului Bistriţa-Năsăud.

Deşi a fost urmărit de securitate, conform dosarului său de la CNSAS, din anul 1949 până în octombrie 1989, s-a deplasat de multe ori la foştii săi credincioşi din Şopteriu, Visuia, Sânmărtinul de Câmpie, Parva şi din multe alte localităţi, înfruntând prigoana miliţienilor, a securiştilor.

În 1970 îl vizitează la mănăstirea Căldăruşani, unde avea domiciliul obligatoriu, pe episcopul Iuliu Hossu, care îi încredinţează personal speranţa lui în renaşterea Bisericii Române Unite cu Roma.

După 1989 se angajează cu toate forţele în procesul de reconstrucţie  a Bisericii Române Unite cu Roma din Bistriţa şi din alte localităţi ale judeţului. Reînfiinţează parohia greco-catolică din Bistriţa. Împreună cu devotaţii săi membri ai consiliului parohial obţine un teren pentru construirea unei biserici. Are şansa să o vadă sub acoperiş.

Este numit protopop, apoi protopop onorariu. Pentru meritele sale, pentru fidelitatea faţă de Biserica Română Unită cu Roma, pentru tăria lui în credinţă, Papa Ioa Paul al II-lea îl numeşte în anul 2003 Prelat Papal.

Moare în 19 februarie 2005, fiind înmormântat în cimitirul din satul Chintelnic. Viaţa sa a fost o permanentă rugăciune, o exemplificare concretă a celebrului enunţ aparţinând primului Cardinal al românilor, episcopul Iuliu Hossu: ,,Credinţa noastră este viaţa noastră”.

 

                                                       Radu Iustinian Zăgreanu

 

 

 

Bucuriile adevărate caută-le în suflet și le păstrează în inimă!

 

Am primit cu mare plăcere și cu bucurie invitația  de a scrie câteva rânduri despre Monseniorul Grigore Zăgrean, preot greco-catolic, de a cărei atenție și simpatie m-am bucurat și eu.

Ne-am cunoscut în anul 1992, la Năsăud, în duminica a III-a din  Postul mare, la liturghia oficiată la Casa de Cultură. Pe atunci eram doar lector și mă pregăteam pentru preoție.

Eram solicitat de părintele IoanHosu, responsabil cu pastorația în dieceza de Cluj-Gherla, să-l însoțesc în anumite parohii, probabil pentru că ,,m-a citit”, ca fiind dornic să învăț, să acumulez experiență și în același timp să cunosc noi oameni și noi locuri.

După terminarea Sfintei Liturghii, la o agapă fraternă, am avut prilejul să stau de vorbă cu părintele Grigore. Tablul dialogului nostru, mi-a rămas și acum viu în memorie. Mi-a atins fruntea cu mâna, dându-mi o binecuvântare, după care mi-a spus: ,,Tinere, ai un mare dar, vocea ta caldă și plăcută. Ți-ai ales bine calea!”. M-am emoționat,  m-a încărcat cu încredere în forțele mele spirituale pentru toată viața.

Ne-am întâlnit de mai multe ori după aceea, s-a născut între noi o simpatie reciprocă. Devenind preot am avut prilejul să ne cunoaștem mult mai bine, am purtat discuții lungi, plăcute, îi puneam multe întrebări la care avea totdeauna un răspuns convingător, era un om captivant, răbdător, în compania căruia uitai că timpul trece. Legat de trecerea ireversibilă a timpului mi-a rămas în minte o remarcă a părintelui: ,,Timpul nu vindecă, doar trece… cel ce vindecă toate rănile văzute și nevăzute este doar Părintele Ceresc!”.

Știu că m-a dorit alături de dânsul la Bistrița și-a făcut demersuri în acest sens la Episcopia din Cluj, demersuri care au eșuat, spre dezamăgirea părintelui Grigore. Am pendulat între a fi în preajma unui astfel de om admirabil, de la care aveam multe de învățat și de a-mi urma promisiunea făcută de a construi biserici în parohiile Săsarm și Beclean, pe care le păstoream.

La ultima noastră întrevedere era deja bolnav, nu mai ieșea din apartament, dar cu toate acesta mi-a mărturisit că este împăcat și e nerăbdător să plece la Domnul. Rețin amănute legate de acea întâlnire, moment în care părintele parcă a scris în inima mea ceea ce mă va însoți toată viața, acest îndemn: ,,Nu te lăsa furat și înșelat de laudele oamenilor. Ei vor uita foarte repede cât mult bine le-ai făcut. Străduiește-te să-i placi lui Dumnezeu și să fii de folos oamenilor, pentru EL, dăruind fără a aștepta  plată sau ceva în schimb”.

Pentru  mine o să rămână omul providențial care mi-a marcat profund viața și destinul meu de preot greco-catolic.

    Vă mulțumesc, Monseniore Grigore, o să vă port mereu în rugăciunile mele, în inima mea, ca pe un binefăcător, ca pe un frate mai mare, ca pe un prieten ales.

Pr. Felician Neagoș

 

 

 

Salahorul Domnului

La zece ani de la trecerea la Domnul a Monseniorului Grigore Zăgrean celebrăm viața unui om, preot și tată de familie, consacrat de credință și de jertfa iubirii pentru Domnul și semenii săi. Cu toate că l-am cunoscut doar prin intermediul istoriilor relatate de distinsul său fiu, profesorul Radu Zăgreanu, Monseniorul rămâne un semn: cei care vor să fie cu Cristos sunt dispuși să-L accepte și pe Cruce, așa cum a făcut-o părintele Grigore Zăgrean. Mesajul vieții sale ne confirmă, prin curajul mărturiei, că viața creștină se întemeiază pe iubirea de Dumnezeu. ,,Viaţa sa – spune fiul său - a fost o permanentă rugăciune, o exemplificare concretă a celebrului enunţ aparţinând primului Cardinal al românilor, episcopul Iuliu Hossu: Credinţa noastră este viaţa noastră”.

Cu toate că a absolvit Academia Teologică de la Cluj, comuniştii au ţinut să-l educe şi ei câteva luni pentru a-i da ,,şansa” să lucreze ca salahor la căile ferate. Dar nu s-a plâns, ,,dimineaţa devreme celebra Sfânta Liturghie, apoi îmbrăca salopeta sau pufoaica de muncitor, pentru a-şi îndeplini norma de lucru, asigurând astfel traiul unei familii de unsprezece suflete”. Un adevărat tată, care s-a zbătut pentru ca fii săi să nu fie apăsaţi de sărăcia cantonului, de mizeria regimului şi să nu aibă un sentiment de inferioritate faţă de ceilalţi copii.Unii se întreabă cum de a reuşit în acele condiţii vitrege să nu renunţe la convingerile sale, la credinţa catolică şi la Biserica sa desfiinţată. Citându-l pe Virgil Gheorgiu, (din cartea sa Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer), am şi un răspuns: ,,Explicaţia este foarte simplă. Toată lumea ştie că slujitorii desăvârşiţi, servitorii autentici, cei care slujesc în locuinţele împărăteşti şi trăiesc tot timpul în intimitatea marilor domni, sfârşesc prin a-i imita. După un anume timp, toţi valeţii castelelor şi ai marilor case princiare imită vocea, intonaţia, cuvintele, gesturile şi obiceiurile stăpânilor lor. Orice servitor credincios ajunge în chip automat, chiar fără să vrea, un imitator al stăpânului său. În toate. Un servitor fidel se identifică până-acolo cu stăpânul său, încât devine umbra lui, semănându-i în toate şi urmându-l pretutindeni.”Monseniorul Zăgrean a fost pentru comunişti un salahor, dar dincolo de salopetă în realitate era un adevărat slujitor al Domnului.

Îndemnaţi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel „priviţi la înaintaşii voştri, priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13, 7), Părintele Grigore rămâne pentru noi toţi un exemplu de urmat.

Pr. Alin Ciprian Cîndea

 

Întâlnire cu tata

                                                                                  Bistrița. Început de februarie 2005

 

În ultima vreme,

întâlnirile noastre

se transformaseră în lungi tăceri.

Tatăl meu colinda în somn

pe sub ferestrele copilăriei sale.

Spărgea liniștea dintre noi

povestindu-mi ultimele lui vise:

,,-Eram la casa părintească din Tăure,

într-o cămeșoaie țărănească.

Mă trimisese mama

să arunc porumb

găinilor din curte.

Le-am strigat, au venit,

dar ciudat,

în jurul meu s-au adunat

 zeci de porumbei albi.

Fiecare lua în plisc

câte un grăunte de mălai,

se ridica puțin deasupra capului meu

și de-acolo da drumul boabei.

Când ajungea jos,

aceasta se prefăcea

într-un mic rotogol de pământ.

Continuam să arunc boabe de porumb,

ca un harnic semănător.

Porumbeii se roteau în același joc.

Se înălțau, loveau grăunții

 de aerul din jurul meu,

iar jos, roată,

cercul de pământ se înălța

sus, tot mai sus.

În ultimul meu vis

el îmi ajunsese până la gură.

Simțeam că nu mai am aer.

Noroc că, cel mai frumos

exemplar columbofil

m-a lovit cu aripile peste ochi

și m-am trezit.

Acum am reușit

să dau deoparte pământul porumbeilor.

S-ar putea ca în visul de mâine,

înaripatele albe

să mă acoperte

 de tot cu boabele-pământ”.

În ultima vreme,

întâlnirile noastre

se închideau

în grele tăceri.

 

                                               Ion Radu Zăgreanu