Victor Babeş – 155

Peste câteva zile se împlinesc 155 de ani de la naşterea „vânătorului de microbi” Victor Babeş, o personalitate a medicinii româneşti, un geniu al cercetării biologice şi medicale, descoperitorul a peste 50 de microbi.

Bănăţean la origine, din satul Hodoni, Victor Babeş a fost membru al Academiei Române, profesor universitar la Bucureşti şi organizatorul Institutului de Bacteriologie şi Patologie, pe care l-a condus până la finele vieţii, dovedindu-se un om cu clarviziune şi multilateritate cum rareori întâlneşti într-un singur om.

Părinţii săi, Vicenţiu şi Sofia, au prevestit în copilul lor o enciclopedie, fapt pentru care i-a dat numele de Victor, care înseamnă „învingător”, urându-i astfel să biruie în viaţă.

Fondatorul microbiologiei moderne, unul din precursorii tratamentului cu antibiotice (penicilină, streptomicină, ampicilină) n-a avut o copilărie de lux deoarece părinţii săi trebuiau să împartă o pâine la nouă copii, aşa că au fost nevoiţi să facă economii de tot felul pentru a putea supravieţui.

Familia sa izbutea cu greu să se susţină din punct de vedere material, mai ales în perioada cânt tatăl a fost concediat din magistratură, având ca motiv o cuvântare vehementă în Parlamentul din Pesta, apărând drepturile românilor şi a Comunarzilor din 1871, cu ocazia proclamării eroicei Comune din Paris, scriind în gazeta „Albina” despre solidaritatea Comunei, care ţintea spre emanciparea muncii, ridicarea ei la o valoare de factor egal îndreptăţit în societate şi în stat.

Încă din copilărie, Victor cocheta cu poezia, era îndrăgostit deopotrivă şi de artă şi de ştiinţă. Era decis să se facă actor. Dar s-a petrecut o întâmplare zguduitoare în familia sa. Sora lui cea mică, Alma, a murit răpusă de tuberculoză. Victor, care o iubea nespus, s-a hotărât atunci să se consacre nu artei teatrale, ci artei tămăduirii oamenilor, să devină medic. Deci, interesul său pentru ştiinţă a devenit precumpănitor în viaţa sa, iar mai târziu mulţi au fost aceia care şi-au datorat viaţa descoperirilor şi tratamentelor sale.

Calea lui a fost cercetarea ştiinţifică, iar în cadrul Institutului său din Bucureşti susţinea, în faţa guvernanţilor, răspicat, adevărul. Studiind pelagra, o boală foarte răspândită printre ţărani, o denunţa ca pe o boală a sărăciei, scriind chiar în anul Răscoalei din 1907 „Leacul pelagrei, al acestei boli a mizeriei, al acestei ruşini naţionale este împroprietărirea ţăranilor”.

Se cuvine să readucem în memoria noastră, pentru câteva clipe, pe acest savant român, un vizionar şi un genial descoperitor, un om generos şi lucid în atitudinea şi concepţia sa socială.