UMORIST FĂRĂ VOIE!

CAP.I. PREGĂTIRI DE ADMITERE

Dacă a fost cândva în lume, cu adevarat, un doctor fără voie, care a inspirat scoaterea celebrei piese de teatru, cu acelaşi nume, facându-l celebru şi pe marele dramaturg Molière!

A ridicat, cu aplauze, multe săli de teatru, în picioare cu uralele neîntrerupte ale publicului, atunci, cer şi eu, măcar, permisiunea de a scrie un singur episod. Numai unul. Cu unul singur, întâmplat de-a lungul vieţii mele, n-o s-o fure nimănui, celebritatea.

UMOR FARĂ VOIE, m-i s-a întâmplat mie, în mod foarte personal. Daca îl scriu o fac fără pretenţii, doar să dovedesc că şi destinul omului, uneori este foarte sinuos, putându-ne schimba cursul vieţii într-o clipă. Doar una singură!

Începea în luna iulie a anului 1953.

Tocmai absolvisem 7 clase la şcoala elementară din centrul comunei Şieuţ (Bistrita) satul meu natal. Rezultatele bune şi foarte bune, obţinute la învăţătura cât şi aptitudinile cerute, de care aveam parte, m-au îndreptăţit şi recomandat să urmez cursurile şcolii pedagogice (Normale) de la Năsăud.

Era unul, din visele mele de mai demult. Înzestrat cu un bun Certificat de Absolvire a 7 clase, i-am dat de lucru, mamei, ca să ne pregătească, pe mine şi pe tata, să facem un drum pâna în oraşul academicenilor şi al marelui Coşbuc.

Înainte de plecare, dascălii mei, au ţinut să mă atenţioneze că în afară de lucrurile esenţiale din bagajul ce-l pregăteşte mama neapărat să-mi puna, bine spălat şi călcat şi costumul meu naţional- tradiţional de la Şieuţ.

Cu el, urma sa mă îmbrac pe timpul desfăşurării examenului de admitere la Pedagogică din Năsăud. Aşa cerea tradiţia locului! Zis şi făcut. Într-o dimineaţă de duminică, dupa mai multe verificări şi răs-verificări din partea mamei, bagajele erau gata, pregătite. În sfîrşit, eram gata de drum. Ne-am îmbrăţişat cu toţi, inclusiv cu fratele meu Ionel, mai tânăr cu patru ani decât mine.

Ne-am făcut cu mâinile, câte o cruce mare ca să ne ajute CEL DE SUS, la drumul ce urma să-l parcurgem. Aşa proceda, la noi, fiecare familie de buni creştini, când pleacă în necunoscut. Mama ne conducea cu lacrimi în ochi şi cu speranţa ca primul ei băiat Aurel, va reuşi să ajungă domn şi săs cape de muncile înrobitoare din agricultură. Nu făcurăm din drum, decât câţiva paşi, când din senin, ne tăie calea, o urâtă de femeie din sat. Cu toate că în Şieuţ sunt femei frumoase, nu ştiu ce căuta urâta în această dimineaţă de duminică, să ne taie calea noastră de drumeţi grăbiţi. Tătucul (aşa îi spuneam noi lui tata), supărându-se foc, cred că i-a scăpat o înjurătură de ciudă:

- Uite domnule, numai acum şi-a găsit urâta asta, să ne taie nouă calea!

- Las-o tătucule, că doar nu-i mâţa cea neagră ce ne-a tăiat calea!

- Da, dar, urâta asta, e mai rea decât o mâţă neagră. Numai, de nu ne-ar

aduce necaz la drum. Mai bine, dacă în locul ei era un bărbat. Atunci ne mergea mai bine la drum.

Eu, n-am mai făcut nici un comentariu, mulţumit măcar, că nu era nici un profesor de al meu prin preajmă să audă prezicirile tatălui meu, ca să ne mai facă şi observaţii, că toate acsetea, nu-s decât Superstiţii, în care nu-i voie să mai creadă lumea, în ziua de azi!

Da, pe atunci unii, dresaţi de comunişti erau în stare să creadă şi să şi spună că nici Dumnezeu nu există şi asta, în gura mare! Şi credinţa în D-Zeu, o socoteau ei, Superstiţie! Ei, chiar aceasta îi supăra rău pe Şieuţeni. Oameni creştini cu credinţă în Dumnezeu. Gândindu-mă la toate acestea şi la multe altele ne apropiam de HALTA CFR-ŞIEUŢ. Era singura haltă a comunei.

La tren, veneau de multe ori şi consătenii noştri din Sebiş, Ruştior sau Lunca (Frij), şi din alte sate din jurul comunei Şieuţ, care nu beneficiau de cale ferată în satele lor.

CAP. 2. HALTA CFR ŞIEUŢ (BISTRIŢA)

Halta CFR , era şi este şi astăzi o clădire tip din cărămidă roşie construită încă din 1943 în timpul celui de al doilea război modial.

Atunci această parte din Ardealul de Nord (inclusiv Şieuţul) se afla sub dominaţia Imperiuluio Austro-Ungar, urmare a Dictatului de la Viena din 1940. Concomitent cu Halta, s-a construit şi linia de cale ferată Sărăţel-Deda sub stricta supraveghere a meşterilor aduşi de Imperiul Habsburgic, din Ungaria.

Construcţiile CFR şi calea ferată s-au realizat cu munca forţată a românilor concentraţi de armata hortystă. Aveau tot interesul să fie construite, ungurii, să poată jefui bogăţiile româneşti pe timpul războiului de care profitau din plin. Halta CFR era şi mai este străjuită de câţiva nuci bătrâni, brazi şi pini umbroşi, Împrejurul ei, creştea pe o pajişte, iarbă verde, atât cât putea să fie, vara în iulie, cu secetă. Dar călătorii profitând de iarbă, mai ales cei sosiţi de la distanţă. Îşi aşezau pe iarbă zvântată de roua dimineţii, pieptarele întoarse pe dos care le-au fost până aici de folos în răcoarea dimineţii de vară.

Erau mai mulţi oieri cu nevestele şi copiii lor care mergeau la oraş, maia les la piaţă. În desagii de lână, transportau caşi de oaie, urdă dulce, brânză telemea în ciubere de lemn din Maramureş.

În unii desagi, duceau la vânzare, lână de oaie bine spălată pentru tors, în vâltorile cu apă curată de munte.

În aceste timpuri, lâna se cerea pe piaţă la cumpărare, nu ca în zilele noastre, când datorită modernismului lâna nu o mai cumpăra statul lasând-o pradă moliiilor!

Acum producătorii, o vindeau fie la Bistriţa, fie mai departe în Beclean pe Someş , Dej, Cluj sau şi mai departe.

Drumeţii, obosiţi de mersul pe jos până aici se întindeau la odihnă pe pieptare întinse pe iarbă printre desagii burduşiţi cu produse răspândite peste tot pe iarbă.

Şi drumeţii aveau multe de povestit până la sosirea trenului personal.

În haltă, mare mi-a fost bucuria să mă reîntâlnesc cu doi cunoscuţi absolvenţi a şapte clase de la şcoala elemnetară din Sebiş, sat de munte de sunb poalele vârfului de munte „Poaiana Tomii” din masivul Călimani,

Sebeşenii cei doi, urmau aceiaşi cale ca şi mine la Pedagigica din Năsăud. Îi cunoasteam bine de acum doi sau trei ani. Ne-am îmbrăţişat frăţeşte, bucurându-ne de revedere, toţi trei. Profesorii şi elevii sebişeni îmi erau binecunoscuţi, întrucât la Şieuţ, fiind Centrul de Comună se organizau periodic diverse consursuri sau alte diferite întreceri şcolare.

Atât elevii sebeşeni cât şi profesorii lor, erau foarte bine pregătiţi profesional fiind concurenţi de temut în întrecerile noastre şcolare. Prietenii mei sebişeni erau:

Dumitru Simionca – cel mai înalt şi Ionică Olteanu, cel puţin mai scund bun elev în special la Limba Rusă, singura limbă străină şi obligatorie care s eînvăţa atunci în şcoli. Celelalte limbi, de circulaţie internaţională erau pur şi simplu, interzise în şcoli.

Erau considerate limbi imperialiste cu acre tovarăşii sovietici nu se agreau.

Eu , învăţam Rusă, numai din obligaţie, având oroare de tovărăşia tovarăşilor sovietici, cărora bieţii mei părinţi erau obligaţi să le plătească mulţi ani, pagube de război, parcă ei erau vinovaţi de dezlănţuirea lui.

Dar, acum, aveam cu totul, o altă preocupare. Eram dornici să ne împărtăşim cunoştinţele şi să ne consolidăm prietenia noastră. Ne şi visam colegi de pedagogică!

Ionică Olteanu, clipea numai din ochi care îi prevesteau o miopie precoce.

De la Sebiş, unde era o adevărată pepinieră de absolveţi ai şcolii elementare de şapte clase s-au ridicat, un mare număr de cadre cu înaltă pregătire profesională pentru viaţa şi prestigiul României.

Dar despre ei, rămâne să mai vorbim într-un capitol viitor.

CAP. 3. OAMENI DE SEAMĂ CU CARE SE POT MÂNDRI, SEBIŞENII

Acum î-mi cer permisiunea să fac o mică dar, necesară paranteză. După cum am promis într-un capitol anterior, voi enumera, măcar câteva personalităţi care sunt mândria permanentă a Sebişului:

- Prof . univ. ANDREI MARGA, rector în cadrul Universităţii „BABEŞ BOLYAI” din Cluj-napoca

- Prof. De sport MIRCEA FISCUTEANU

- Prof. Univ. IONICĂ OLTEANU – (Zis şi Poetul) un profesor poliglot, stăpânind la perfecţie şase limbi de circulaţie mondială.

Urmare a rezultatelor sale excepţionale la facultatea de Limbi Străine –Bucureşti după absolvirea ei este numit profesor la o catedră de limbi străine. Este propus să candideze şi pentru un post de diplomat în cadrul Ministerului de Externe.

La catedră IONICĂ OLTEANU, devine un profesor foarte serios şi exigent. Fără să facă unele compromisuri, la examene, cu nici un student. Uneori, este nevoit şi să „pice” la examene pe unii studenţi de bani gata care datorită proastei pregătiri studenţeşti devin adevărate „loaze” printre studenţii sârguincioşi.

Dar, loazele fiind odraselele unor politicieni „mai sus puşi”, fac tot posibilul să-l trasfere într-un exil la o anumită şcoală din judeţul Harghita. Buna cunoaştere şi a limbii maghiare este acum ghinionul lui.

Şi aici, a continuat să-şi exercite munca cu aceeaşi exigenţă, dar şi aici va fia spru pedepsit. Într-o seară a fost urmărit de o bandă de revanşarzi. L-au bătut în cap, cu sălbăticie şi l-au abandonat în sânge!

Urmarea, leziunile, l-au distrus!

A fost atât de grav bolnav, încât a fost nevoit să renunţe la Învăţământ!

Pentru a se putea, cât de cât, întreţine şi cu venituri modeste, a fost nevoit să accepte o simplă slujbă de bibliotecar al comunei Şieu. Colegii şi prietenii adevăraţi a lui Ionică, s-au luptat din răsputeri să-l ajute. Au intervenit permanent la forurile mai competente pentru a-i asigura o catedră conform bunei sale pregătiri profesionale.

A fost încadrat, dar în una din şcolile elementare de pe Valea Someşului!

L-am reîntâlnit, anul tercut, când, pensionat de boală a venit în vizită la Centrul Cultural al Municipiului Bistriţa, în Grădina Teatrului de Vară, unde îşi desfăşura şedinţa cu lansare de carte, Cenaclul Literar „CONEXIUNI”. Mulţi nici nu l-au cunoscut. Era un pensionar bolnav, cu o barbă mare aproape albă în întregime. Aducea mai mult a Călugăr, decât un intelectual de seamă! Am recunoscut, bineînţeles pe băiatul cel scund din halta CFR Şieuţ, sebişanul cu miopie precoce, înzestratul IONICĂ OLTEANU. Ne-a prezentat, scriitorilor prezenţi la Cenaclu câteva cărţi, scrise de el în limba germană. Nu le-am putut reţine titlurile, mai ales că eu, nu am studiat nici o limbă „imperialistă” înafara limbii ruse, cu acre am fost îndobitociţi în şcoli şi chiar facultate! N-am discutat numai probleme literare. Deşi în consideram un bun coleg dar din pură pură omenie, nu am vrut să-i răscolesc sufletul cu marile lui dureri înăbuşite. Despre paradoxurile destinului său, eu, cel puţin am aflat mult mai târziu. M-am gândit, cât de sinuos este destinul, IONICĂ OLTEANU, ar fi meritat desigur unul mai omenesc!

- Un alt IONICĂ (GIONI) OLTEANU, profesor şi Directorul Şcolii medii mixte de pe Bulevardul Republicii (actualul Colegiu Naţional „Liviu Rebreanu”) din Bistriţa

- Ing. Proiectant construcţii civile I. ALUAŞ

- Un număr mare din cei plecaţi din Sebiş, au devenit ulterior, ingineri agronomi sau horticoli: ing. TEODOR ALUAŞ, ing. LEON GROZE, ing. EMIL OLTEANU (de la Trustul I.A.S. BISTRIŢA) şi alţi ingineri.

- Violonistul de excepţie DOREL PAŞCU, absolvent al Conservatorului Bucureşti.

Acum, e cazul să închid paranteza, întrucât dinspre liziera de salcâmi de pe HODĂI, se aude flueiratul strident, de la locomotiva trenului personal, DEDA-BISTRIŢA. Cu biletele de călătorie, dinainte cumpărate, călătorii urcau treptele de-a lungul trenului căutându-şi locuri pe băncile din compartimente, unde, pe rând se şi aşezară, continuându-şi povestirile.

Pentru mine, aceasta este doar a doua călătorie cu trenul. Prima am facut-o în calitate de elev-pionier-fruntaş, pe şcoală la Învăţătură şi bună purtare, cu destinaţie Doftana, unde cazaţi la o şcoală medie din Câmpina, m-am întâlnit şi împrietenit cu poetul NICU LABIŞ. La Doftana am vizitat temuta închisoare unde au fost închişi şi toturaţi activiştii comunişti printre acre şi secretarul lor general Gheorge Gheorghiu Dej. În prezent D oftana, funcţiona doar ca muzeu, vizitat de români, pionieri, elevi şi studenţi premianţi din ţară, dar şi de alţi turişti din străinătate (în special din ţările socialiste). Pe lângă inpresiile mele, culese despre închisoarea DOFTANA, cea mai frumoasă amintire rămasă este întâlnirea de suflet cu poetul NICU LABIŞ. Episodul întâlnirii noastre (când am discutat numai probleme literare) este relatat mai amănunţit în capitolul intitulat „PRIETENUL MEU DE SUFLET, NICU LABIŞ”

Aşezaţi pe o bancă, de tren, capitonată cu vinilin dar mai mult ciopârţită în unele locuri de briceag, contemplam peisajele fugitive, în urma trecerii trenului. Era o căldură de seceriş şi aerul proaspăt îl sorbeam cu nesaţ, mai potolindu-ne arşiţa. Rânduri de pomi fructiferi se alianiau de-a lungul căii efrate de care se îngrijea chiar unul din colegii noştri, mai mari care a terminat anul trecut şcoala horticolă. Pomii trebuia îngrijiţi prin lucrări speciale şi stropiţi contra bolilor şi dăunătorilor specifici pentru a da fructe de bună calitate.

De aceea era nevoie ca aceste perdele de pomi să fie îngrijite de un specialist. Admirând pomii încărcaţi de fructe trebuia să fim foarte atenţi cu ochii noştri, pentru a nu ne intra în ochi resturi de zgură şi funingine aduse de fumul de la locomotivă. Prin faţa geamurilor de tren, fugeau cu rapiditate dar în sens invers, rândurile drepte cu pomi fructiferi. Ei nu ne însoţeau pe noi, în drumul spre examenul de admitere. Numai noi ne gândeam ce vom face la examenul de admitere la noua şcoală pedagogică din Năsăudul lui Coşbuc. Era poate de ajuns ca noi cei trei să mai avem emoţiile inerente de dinaintea lui. Ajungem la Sărăţel, nod de cale ferată în trei direcţii: Cluj, Luduş şi Bistriţa. De la Beclean pe Someş, linia ferată coteşte la dreapta către Năsăud.

Noi de la Sărăţel, cotim pe linia din dreapta, către Bistriţa. În nici jumătate de oră ajungem în Bistriţa, pe atunci reşedinţă de raion. Regiunea, avea sediul la Cluj.

La Bistriţa, oraşul ne întâmpină de sărbătoare cu glasul monoton al clopotelor de la Bisericile unde începe slujba de Duminică.

Doamna preoteasă OLTEANU, soţia popii Olteanu de la Şieuţ, era educatoare la o grădiniţă din Bistriţa, de lângă Fabrica de Teracotă, unde ne aştepta. Îi aduceam în bagajul nostru, urdă dulce pentru clătite calde de duminica.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5