Trenul – un spațiu al comunicării

Am navetat pe căile ferate zeci de ani (din motive profesionale, firește), dar am călătorit adeseori pe distanțe mari, fie în țară, fie în străinătate. Chiar și acum, prefer trenul decât autocarul, autobuzul. Oricât de mizerabil ar fi un vagon, totuși îți oferă câteva facilități: poți găsi uneori compartimente fără vreun călător, te poți mișca cât de cât pe culoar, ai la dispoziție toaleta, poți deschide un geam.
Am folosit mai sus cuvântul „mizerabil”. Da, mai ales pe distanțe mici garniturile sunt alcătuite din vagoane în care numai de confort de călătorie nu beneficiezi: mizerabile (sub aspectul curățeniei), banchete sfâșiate cu cuțitul, oglinzi sparte, geamuri defecte, coșuri de gunoi fie lipsă, fie defecte, WC-uri puturoase, sudalme ale navetiștilor „profesioniști” în jocul de cărți, conductori de tren bucuroși că nu ai bilet, sperând să le vâri în palmă un ciubuc.
Vreun cinic ar putea să-mi dea vreo replică de genul: „Nu-ți convine ? Ia-ți automobil sau elicopter.” Din varii motive nu am reușit, de-a lungul anilor decât să-mi achiziționez patru biciclete și fiecare, pe rând, mi-au fost furate. Am mai avut un vehicul: un cărucior de gospodărie, dar, când am hotărât... să nu mai fiu gospodar, l-am dăruit unei rude.
Să revin însă la tren.
În vagoane – fie sau nu compartimentate – găsești călători de tot felul. Unii tac; din timiditate sau pur și simplu nu sunt dispuși să comunice cu oameni necunoscuți. Contemplă peisajul care se perindă de la o gară la alta, ori citesc.
Alții vor să intre în vorbă, bărbați și femei, fete, băieți. Și te trezești abordat la modul acesta: „Până unde mergeți ?” „Până când ?” „De ce ?”. Această dorință de conversație vine mai cu seamă din partea omului simplu de la țară. Întrebările, comentariile, exclamațiile se săvârșesc cu voce tare, încât se aud de la un capăt la celălalt al vagonului.
E un gen de extravertiți, pentru care (dincolo de sfătoșenia unora) o călătorie cu trenul înseamnă posibilitatea de deversare a unor inhibiții acumulate de cine știe câtă vreme, de defulare a unor trăiri care zac și zac... E și prilej de satisfacție în a opina despre te miri ce: cum va fi vremea, ce va mai face guvernul, cum s-a întâmplat cu accidentul cutare, bla, bla, bla. Iar în stația de coborâre: „No, bună ziua .”