Ştiinţa la porţile fanteziei, fantezia la porţile ştiinţei (I)

Mă pregătesc să scriu un foileton – utopic – descpre lumea de mâine în variantă personală, am să-l fac în colaborare – metaforică – cu ilustrul Thomas Morus, deocamdată însă, stârnit de un „grupaj” (dosar) din minunata revistă „Science et vie” şi de o vizită în suburbiile oraşului universitar Oxford, mă simt tentat să cârmesc spre alte orizonturi, unele în care ştiinţa şi imaginaţia se întreţes, derutând atât casta savanţilor cât şi, veţi vedea, breasla scriitorilor de science fiction. Se întâmplă că eu lucrez pe marginea ambelor „felii” de cultură, aşa că ştiu ce spun.

Mă explic.

Ca scriitor de SF îmi pot permite toate libertăţile, cu condiţia să mă menţin într-un cadru logic, acela pe care l-am inventat la primele pagini ale povestirii sau romanului şi, desigur, să nu fiu absurd în ipoteze, ceea ce m-ar trimite la categoria scriitor de „fantasy” (vezi „Stăpânul inelelor” sau seria Harry Potter).

Un om de ştiinţă, dimpotrivă, este stâns legat într-un corset de legi, care sunt cele ale naturii (cunoscute şi acceptate unanim până în acel moment) şi trebuie să aibă mare grijă să nu „fluiere în biserică” pentru a nu-şi strica reputaţia. Iar dacă totuşi o face, trebuie să aibă un car de noroc. Exemplul care îmi vine acum în minte ţine de un tip pe nume Giugliemo Marconi şi de micul său vas „Elettra”. Fizica sfârşitului de veac XIX şi început de XX stabilise că undele electromagnetice se propagă doar în linie dreaptă şi că, prin urmare, o transmisie radio pe care şi-o propunea neastâmpăratul june Marconi era imposibilă. Marconi dă celor din jur senzaţia că da, e ascultător, nu sparge geamuri în catedrala ştiinţei, dar… se urcă pe mica navă „Elettra”, îşi stabileşte un corespondent pe ţărmul american al Atlanticului, încercă contactul radio şi… împotriva dogmei instaurate transmisia se întâmplă! Urmează explozia fenomenului radiofoniei, iată-l şi acum printre noi, norocosului Marconi i se iartă fluieratul în biserică, iar nava în cauză, n-o să credeţi, este ancorată pe sol, adică bine înfiptă în pământ, în faţa complexului acceleratorului de particule de la Triest, în Italia. Morala: fluieratul norocos în biserică poate fi aducător de glorie şi progres…

Am lungit prea mult preambulul, intru acum în subiect şi vă voi spune că o descoperire teoretică rusească veche de mai bine de o jumătate de veac, tokamakul, promitea energie prin fuziune nucleară (comprimarea unor atomi de deuteriu şi tritiu, izotopi ai hidrogenului, cu eliberare uriaşă de energie) cam pentru anii 2040-2050. Cam asta ştiam de la profesorul Gheorghe Popa, reprezentantul României la ITER, proiectul de tokamak (un inel de plasmă încălzit la o sută de milioane grade Celsius, confinat, adică închis într-un tor electromagnetic) care se construieşte la Carradache, în Franţa, de către o echipă internaţională (şi aflaţi că absolut toate marile proiecte ştiinţifice ale vremii sunt puse în planşetă şi construite de largi echipe internaţionale).

Aşadar, 2040.

Dar cu o lună în urmă, ca invitat în Anglia la Conferinţa Mondială a Jurnaliştilor de Ştiinţă, mi se oferă, în ultima zi, o vizită la trei centre de cercetare britanice. Şi peste ce dau? Peste „concurenţa” la proiectul ITER! Adică, într-unul din centrele pierdute printre lanurile şi grădinile din jurul oraşului Oxford, peste un tokamak în carne şi oase, mai mic decât cel al ITER-iştilor dar… perfect funcţional. Şi unde aflu cu stupoare că cercetările au înaintat cu atât de mare viteză încât au ajuns să ţină stabil norul de plasmă (electroni şi ioni liberi) timp de aproape un minut şi să aducă bilanţul energetic la zero – adică energia transmisă instalaţiei se transformă prin fuziune în căldură, care, într-o centrală termică de tip clasic face să fiarbă apă, aburii sub presiune învârt o turbină, stator-rotor etc. (tehnologia arhicunoscută, de acum străveche…), cu menţiunea că se poate spune că tokamakul de la Oxford îşi poate acoperi cheltuielile ca furnizor de energie, promiţând să devină producător în reţea. Cam când, întreb eu, gândindu-mă la ipotezele fanteziste din minunatele „Poveşti de la Inima Albă”, scrise de vizionarul Arthur C. Clarke. Răspunsul vine ca o cădere de ghilotină: în 3-5 ani!!!

Iar după ce trecem de ISIS – pe care vi-l voi povesti altă dată – ajungem la cel mare laser din lume, „HiPER” sau „Vulcan”, unde cercetătorii se ocupă cu tot felul de minunăţii – pe care îmi şi închipui cum le-ar fi povestit lui Arthur C. Clarke, în serile petrecute la pub-ul numit „Inima Albă”, cel situat de Clarke, inventatorul ascensorului cosmic, acum mai bine de o jumătate de veac, chiar în peisajul bucolic din sudul Angliei! Şi aflăm că şi ei se ocupă, printre altele, cu fuziunea nucleară. În stilul lor: îl folosesc pe „Vulcan” pentru a izbi într-un minuscul container cu combustibil (deuteriu şi tritiu), un invertor culege căldura, pentru ca o eventuală centrală termică să o poată exploata. Când veţi fi funcţionali? – întreb. Şi căpătăm acelaşi răspuns năucitor: în 3-5 ani, mai ales dacă ajungem la un armistiţiu cu echipa de la tokamak-ul din cealaltă parte a Oxford-ului…

(Va urma)

Alexandru Mironov