În spiritul Blajului

,,Blajul e…rădăcina din care a crescut o cultură majoră și odată cu ea conștiința de sine a națiunii noastre.” (Ioana Em. Petrescu)

   Când eram prin clasa a IX-a sau a X-a, într-o duminică, la Liturghia clandestină oficiată de tatăl meu, preotul Grigore Zăgrean, la Cantonul CFR nr. 41 din Chintelnic, a participat și preotul Grigore Pop din Dej, însoțit de un tânăr student la matematică, de la Cluj. Aflam atunci că acesta era pregătit pentru preoție, bineînțeles, că în secret. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu acel student.

   Această amintire de la Canton a fâlfâit pe lângă mine în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, în șapte ianuarie 2022, când la Liturghia transmisă de la Blaj, a predicat profesorul universitar, filologul Ion Buzași.

   Surpriza a fost colosală pentru mine fiindcă nu știam că prietenul nostru, al beclenarilor, al năsăudenilor, al bistrițenilor, al astriștilor, profesorul universitar Ion Buzași a devenit diacon. În  2008 el a absolvit Facultatea de Teologie Greco - Catolică, Universitatea ,,Babeș-Bolyai”, Departamentul Blaj.

   Probabil că profesorul Ion Buzași s-a contaminat de ,,pecete Blajului” (Mircea Eliade), de ,,Spiritul Blajului” pe care l-a  definit atât de bine și de sintetic: ,,Cultura ca formă a iubirii de neam, preoția și învățământul, altarul și catedra în slujba propășirii neamului românesc, conștiința și mândria originii latine, dragostea pentru istorie și limba românească, deschiderea spre formele culturii occidentale.” (Ion Buzași - ,,Eminescu și Blajul”, Editura ,,Iriana”, București, 1994).

   Am surprins doar partea finală a predicii sale. Mi-am dat repede seama cât de bine interferează teologia cu literatura. Prin noul statut de diacon, profesorul Ion Buzași se înscrie, ca demn urmaș, în șirul lung al reprezentanților Școlii Ardelene, mulți dintre ei fiind clerici și filologi.

   În fața televizorului, audiindu-i predica, îi transmiteam în gând, din inimă, profesorului Ion Buzași urarea: ,,Vrednic este!”.

   Memoria involuntară a lui Marcel Proust m-a expediat spre anii 1991, 1992. În compania a doi buni prieteni, la umbra galbenă a unei beri, în localul ,,Universitatea BMB” (închis între timp) din Beclean, le mărturiseam atunci că dacă aș fi avut o voce splendidă, mi-ar fi plăcut să fiu preot. Întrucât tatăl meu avea o voce formidabilă, nu concepeam ca un preot să nu fie și un bun cântăreț.

   Se vede că această idee m-a obsedat rebrenian și într-o noapte am visat că ,,mi-a venit vocea”, că pot cânta foarte frumos, că  mărturiseam această noutate prietenilor mei. Aceștia mi-au adus aminte de ceea ce le-am zis odinioară și îmi cereau să îmi respect dorința. Mă frământam în vis neștiind ce hotărâre să iau, cum să mă las de profesorat, când am ajuns la Beclean, în școala nouă clădită în ministeriatul beclenarului nostru, profesorul Liviu Maior. Mă perpeleam în vis, în nehotărârea mea, neștiind ce să aleg. Trezirea din vis, în camera în care ,,se zvârcolea o liniște adâncă” (Liviu Rebreanu - ,,Dintele”), m-a readus  la realitate împăcându-mă cu gândul,  că și eu oficiez la un altar, cel al limbii române.