Simona Antonescu: Rețeta unui roman bun

            Imaginația scriitorilor a constituit dintotdeauna o fascinație asupra oamenilor. Lumea vrea să știe cum ia naștere cartea acolo. O vezi? Chiar vezi filmul acela, derulat pe un mare ecran circular care te înconjoară? Și mai exact de unde știi cum mirosea sau un detaliu extrem de intim legat de viața interioară a personajului tău? Sunt întrebări izvorâte din credința nestrămutată că lucrurile scrise sunt adevărate. Chiar dacă raționalul se poziționează corect, înțelegând că de fapt îți imaginezi, totuși sămânța unei întrebări rămâne în interior: de unde știi? De unde știi exclude raționalul cum ai imaginat asta.

            Nașterea cărții este o taină pe care niciuna dintre explicațiile scriitorilor nu a reușit să o dezvăluie până acum. Oamenii au rămas cu impresia că nu li se spune tot, iar această atitudine presupusă a fi intenționată a scriitorilor adâncește și mai mult misterul, îl face și mai atrăgător.

            O să vorbesc mai întâi foarte pe scurt despre câteva dintre clasificările romanului, o să propun apoi o rețetă a unui roman bun în zilele noastre și o să închei cu două reguli de încălcat și trei de urmat.

Câteva clasificări ale romanului de astăzi

            Peste scheletul binecunoscutelor clasificări mai vechi, care rămân în picioare, se grefează astăzi noi tendințe. Tocmai această continuă transformare a romanului îl face atât de iubit, ca specie literară, faptul că întotdeauna a răspuns prompt la nevoi venite din societate, de la cititori.

Voi începe cu clasificarea în roman al explorării lumii interioare sau roman al explorării lumii exterioare. Poate că o rețetă câștigătoare, astăzi, ar fi mixul lor. Cititorul s-a schimbat (propunerea unei rețete câștigătoare de roman nu poate omite o propunere pentru un profil ideal de cititor, receptarea fiind parte din proces) este mai rafinat, mai selectiv, s-a format din romanele mai multor secole care i-au modelat gustul, poate prin saturație, poate prin evoluție, prin depășirea unor stadii psihologice, mentale și emoționale, ca vârste ale umanității. Suntem în epoca fine dining-ului romanului, dacă tot vorbim despre rețete.

Astăzi nu mai concepem un roman fără o analiză a vieții interioare a personajelor. Dacă nu o întâlnim, așteptările noastre nu sunt împlinite și atunci amendăm lipsa aceasta: spunem că povestea este bună, construcția solidă, dar am simțit nevoia unei sondări mai adânci în viața interioară. Ce simțea personajul atunci când făcea asta?

Înclinarea spre explorarea emoțiilor și cercetarea traumelor formatoare este o tendință generală a societății de astăzi, pe care literatura/romanul o reflectă. Cei din generația Millenials (33-40 de ani) sunt caracterizați ca fiind individualiști, egoiști, chiar narcisiști, forțând ruperea vechilor reguli și construind altele noi în toate domeniile. Propria lor persoană trece înaintea oricăror alte preocupări. Termeni ca autocunoașterea și construirea de sine le sunt foarte familiari. În literatură se reflectă prin scrieri de genul celor ale scriitorilor Annie Ernaux (Anii), Helen Macdonald (U de la uliu), Colum McCann (Apeirogon) sau Manuel Vilas (În toate a fost frumusețe). Ei înșiși fac parte din altă generație, Baby-Boomers (55-65 de ani), dar cărțile lor răspund schimbărilor din lume. Am ezitat să numesc aceste scrieri romane, cred că asta ar merita o discuție separată.

Se maturizează deja și generația de după Millenias, Generația Z (17-28 de ani): nativi digitali, conectați permanent online, nu mai recunosc granițele la niciun nivel, sunt multiculturali, atenția lor poate fi reținută pentru șase minute (tot din cauza bombardamentului de informație în care s-au născut), sunt născuți într-o lume care avea deja o viață virtuală, de aceea ei pendulează mereu între realitate și virtual, sunt depresivi și confundă lipsa pericolelor din viața virtuală cu cea din viața reală.

Ei sunt cei mai înclinați să considere că nu sunt credibile personajele total pozitive sau total negative. Pentru Generația Z, mai mult decât pentru alte generații, există doar oameni care fac fapte bune și fapte rele, iar atenția se mută către felul în care săvârșirea uneia sau alteia l-a făcut după aceea pe erou să se simtă. În literatură aceasta se reflectă în personajele lui Richard Flanagan (O cale îngustă spre nordul îndepărtat, 2013) sau Jo Nesbo (Regatul, 2021).

Revin la clasificare. Putem avea roman romantic sau roman realist, unul răspunde nevoii de iluzie, de poveste, celălalt răspunde dorinței de autenticitate, de obiectivitate, de a vedea viața necoafată, cu toate asperitățile ei.

Astăzi se pare că dorim toate acestea într-un mare și minunat roman. Vrem să ni se pună în mână pâinea și cuțitul și să fim lăsați să judecăm singuri, să cântărim și să decidem. Nu mai dorim ca autorul să ne spună, chiar și aluziv, ce e bine și ce e rău. Ne place să ne prezinte faptele, gândurile și sentimentele, lăsându-ne nouă dreptul de a decide.

Ca răspuns la acest gen de dorință a cititorilor avem adesea astăzi antieroi. În lipsa granițelor, lucrurile s-au amestecat mai mult decât trebuia. Este o caracteristică a perioadelor de căutări, când regulile vechi sunt contestate și se caută noi granițe. Pentru găsirea echilibrului, orice sistem mai întâi va pendula o vreme. Pe de altă parte, este adevărat că omul real este un mix de fapte bune și rele, de decizii bune sau greșite, dar răul în sine trebuie să poată fi recunoscut. Un bun instrument de recunoaștere ar putea fi felul în care scriitorul arată că se simte eroul după săvârșirea unei fapte rele, făcând astfel diferența între fapta în sine și cel care a făcut-o. E vorba despre importanța regretului, de semnalele pe care le dă simțul etic și moral. Ca exemplu de antieroi m-am gândit la cei ai lui Jo Nesbo (Regatul) și la cei ai lui Jaume Cabre (Vocile lui Pamano).

Cum explicăm tendința de a îndrăgi totuși astfel de eroi? Sau poate nu chiar a-i îndrăgi, dar înclinația de a căuta astfel de cărți – dincolo de stilul literar foarte bun și de metodele de narațiune excelent stăpânite. Poate că, într-o lume oarecum sigură, în care viața nu ne este amenințată, iar dorințele ni le putem împlini relativ ușor, apare curiozitatea de a experimenta la hotarele binelui? Este un subiect la care pot să pun doar întrebări.

Rețeta unui roman bun, astăzi

Este Stephen King deținătorul unei rețete de succes? Poate. În ce măsură este literatură adevărată ceea ce scrie? Nu ne pronunțăm, adică eu cel puțin mă abțin. Scrie în mod clar după o rețetă care, din punct de vedere al prizei la public, este câștigătoare. Gramajul ingredientelor, cantitățile folosite și chiar ingredientele în sine sunt însă detectabile de un cititor avizat, cu o paletă mai largă de lecturi și cu înclinații spre reflecție. Îmi cer iertare de la fanii domnului King.

Cu alte cuvinte, la Stephen King rețeta este la vedere, pe când la Jaume Cabre, mai ales în Confiteor, sau la Maggie O’Farrell în Hamnet, rețeta numai cu mare greutate și cu o vagă aproximație ar putea fi detectată.

Astăzi știm cu toții o brumă de psihologie și psihanaliză și, conștient sau nu, mintea noastră încearcă adesea, pe parcursul lecturii, să ofere motivații ale textului provenite din biografia emoțională a scriitorului. Sunt momentele acelea în care oprim lectura ca să căutăm date despre viața autorului și, adânc ascunse printre aparențe, să descoperim traume care ar fi putut conduce la ceea ce citim.

Sunt puțini împătimiți de literatură care să nu fie atrași și de psihologie și psihanaliză. Aceste domenii par a exercita o atracție magnetică asupra unei anumite categorii de oameni. Cei cu imaginația bogată sau poate cei suficient de tari în spirit ca să vină până pe marginea prăpastiei și să privească în jos.

Suntem construiți dintr-o parte vizibilă, fizică, tangibilă și o parte invizibilă, psihică, lumea noastră interioară, lumea gândurilor și a imaginației. Știm că o experiență din lumea interioară poate fi la fel de reală și amprentează cu aceeași putere conștiința ca una din lumea fizică. Literatura este puntea de legătură dintre aceste două lumi în care viețuim, iar romanul este sursa de viață a lumii interioare, care are aceeași nevoie de a trăi ca și corpul fizic.

Spuneam mai sus că romanul răspunde unei nevoi mereu noi a oamenilor, urmează fidel societatea în mersul ei, este parte din convoiul societății aflate într-un drum spre ea însăși, de autodescoperire. S-a dovedit de-a lungul vremii maleabil din acest punct de vedere: a împlinit întotdeauna o nevoie, numai că nevoia s-a schimbat.

Romanul promite îndeplinirea dorințelor care ne frustrează în lumea fizică, într-o lume mentală, asemănătoare celei virtuale, construită nu cu simțurile exterioare, ci cu dublurile lor interioare. Dacă astăzi dorințele noastre cele mai arzătoare sunt să fim înțeleși, să simțim că aparținem unui grup asemănător nouă, dar și să experimentăm situații și emoții limită, atunci ne vor plăcea romanele în care viața interioară este eliberată printr-o ruptură petrecută în viața exterioară (ca în Noaptea oracolului, de Paul Auster, unde un personaj ajuns întâmplător în aeroport își cumpără din impuls un bilet și pleacă cu primul avion, oriunde ar zbura el, părăsind pentru totdeauna o viață perfectă, fără să ia cu el bani sau bagaje).

Din rețeta unui roman bun nu poate să lipsească stilul literar – sau în limbajul de toată ziua, cât de bine este scris. E o noțiune greu de prins în cuvinte. Ea are legătură cu pașii prin care un romancier își revizuiește manuscrisul după ce termină de scris:

• recitirea, când urmăresc ritmul frazei și ce simt când aud fraza aceasta. Adesea citirea cu voce tare ajută mult. Dacă îmi pierd răsuflarea înainte să se termine fraza, atunci este prea lungă. Ca proporția de aur din arhitectură, ca șirul lui Fibonaci care ne vrăjește în natură, și fraza are un echilibru al ei de aur, un ritm care e mai greu de definit, dar poate fi căutat empiric. Uneori fraza cere punct în alt loc decât te-ai aștepta. Uneori bate scurt și sacadat ca inima, alteori se leagănă prelung ca valul.
• apoi tăierea cuvintelor fără acoperire (de genul: grozav, extraordinar, uluitor, fantastic, nemaipomenit), înlocuirea cât mai multor cuvinte cu sinonime și testarea noului echilibru al frazei.
• verificarea limpezimii frazei, pentru că inițial știam ce voiam să transmit, dar în procesul acesta de a da textului o formă literară am cam ascuns informația.

Cu alte cuvinte, din rețeta unui bun roman face parte un vârf de cuțit de inspirație și 2 kg de muncă.

Ce mai urmăresc în romanele care îmi plac: structura, felul în care evenimentele sunt echidistant distribuite pe parcursul textului. Intrările personajelor, care este bine să fie făcute printr-o acțiune care să transmită părțile mai importante ale caracterului lor, în loc să se pună punct desfășurării evenimentelor și să se introducă pagini de descriere. Apelul pe care scriitorul îl face la simțurile mele, ademenindu-le din lumea reală și obligându-le, dacă momeala este credibilă, să înceapă să perceapă o altă lume, cea din carte. Cel mai ușor de ademenit este simțul mirosului, care va pleca imediat pe urmele aromei de portocală desfăcută lângă bradul de Crăciun, felie după felie, cu coaja ei umedă și alunecoasă pătând degetele pe care le duci la nas și inspiri adânc. Dacă vă miroase a portocală, este din cauza literaturii.  

Două reguli de încălcat și trei de urmat

            Reducerea unor teorii vaste și a unui număr mare de tehnici complicate la câteva puncte-cheie cu efect magic, imediat, ne vrăjește astăzi, indiferent despre ce domeniu vorbim. Se aplică și literaturii, toți cei interesați caută trei reguli de urmat, șapte pași simpli, zece lucruri de care să ții cont și așa mai departe, toate cu promisiunea unui rezultat miraculos.

            Numai de dragul jocului, voi urma acest tipar contemporan și voi arăta două reguli de încălcat și trei pași de urmat pentru un roman reușit.

1. Show don't tell este o tehnică literară despre care se vorbește mult și care este promovată ca o garanție a succesului la cursurile de scriere creativă din Europa și America.

Să arăți poate fi, într-adevăr, mult mai atractiv decât să povestești, să te substitui unei instanțe superioare care filtrează detaliile faptelor și le narează pe cele subiectiv considerate relevante. Dar se aplică întotdeauna? Ilustrez cu o minunată scenă scrisă cu tehnica show de către Hilary Mantel, cu care ea deschide romanul Wolf Hall.

Dincolo de marea îngustă Putney, 1500

- Acum, ridică-te!

Doborât, amețit, redus la tăcere, căzuse la pământ - aruncat cât era de lung pe pietrele ce îi pavau curtea. Își întoarce capul într-o parte; privirea îi este îndreptată spre poartă, de parcă așteaptă să-i sară cineva în ajutor. O lovitură bine țintită ar putea să-l ucidă. Din rana adâncă de la cap - prima lovitură reușită dată de tatăl lui -, un fir de sânge i se prelinge pe față. În plus, ochiul stâng îi este aproape închis, însă dacă privește c h i n u i t într-o parte, cu ochiul drept poate să vadă cum cusătura de la gheata tatălui său se desface. Sfoara ieșită din piele are un nod tare, care îi deschisese încă o rană după lovitura primită în sprânceană.

 - Acum, ridică-te! Walter urlă de sus la el, gândinduse unde să-l mai lovească.

El își înalță puțin capul și se târăște înainte, pe burtă, străduindu-se să nu-și lase la vedere mâinile, căci lui Walter îi face mare plăcere să le strivească.

- Ce ești tu, țipar? îl întreabă părintele lui.

Se dă înapoi, își ia avânt și pregătește alt șut. Ililary Mantei Lovitura îi taie răsuflarea. Se gândește că pt sosit sfârșitul. Fruntea i se prăbușește la pământ’’ întins, așteptând ca Walter să-i sară în spinare. Cățeaua, latră, închisă undeva într-un șopron, „o ... fie dor de ea“, se gândește. Curtea miroase a bere şi a sânge. Cineva strigă pe malul râului. Nu-l doare nimic sau poate că totul îl doare, căci nu poate izola o du anume. Însă simte brusc răceala, doar într-un si loc - prin pometele sprijinit de caldarâm.

 - Ia te uită, ia te uită, urlă Walter. Sare într-un picior je parcă dansează. Uite ce-am făcut. Mi-am stricat gheata tot dânduți șuturi în cap. Centimetru cu centimetru. Centimetru cu centimetru tot înainte. Nu contează dacă-ți zice țipar sau vierme, ori șarpe. Ține-ți capul plecat, nu-l provoca. Cheagurile de sânge din nas îl împiedică să respire, așa că trebuie să-și țină gura deschisă. Cum tatăl lui este preocupat pentru moment de stricăciunile aduse perechii lui bune de ghete, are răgazul să vomite.

Este un foarte bun început de roman. Tot ceea ce dorim după lectură este să continuăm. Așadar, o astfel de scenă show ca deschidere ar putea fi o bună rețetă. Și tocmai când o declaram pe Hilary Mantel o mare maestră a acestui procedeu, scriitoarea m-a surprins, în romanul Oglinda și lumina, cu pagini întregi de narațiune pură, cu nimic mai prejos decât tot show-ul de mai sus. Așadar, regula show  don't tell poate fi încălcată cu succes.

2. Nu divaga de la subiect (ceea ce numim burțile romanelor) este o regulă bună, bazată pe observații nu foarte greu de făcut asupra firii omenești și a modului în care ni se poate capta și păstra atenția.

Și totuși, Theodoros al lui Mircea Cărtărescu sau Grădinile Finzi-Contini a lui Giorgio Bassani contrazic cu succes această regulă. Divagările ambilor scriitori conțin la rândul lor alte divagări în ele, și cu toate acestea textul în sine, pe mine cel puțin, m-a vrăjit, fără să-mi lase impresia că este nevoie de un efort suplimentar ca să urmăresc firul principal al narațiunii. M-am gândit că poate regula asigură confortul cărării bătute, pe când pentru încălcarea ei se cere mai mult decât o stăpânire perfectă a tuturor tehnicilor narative, se cere atingerea de aur a geniului literaturii.

Alte reguli însă sunt mai greu de evitat fără a dăuna întregului – și am ajuns la trei pași de urmat pentru un roman bun:

1. romanul trebuie să fie sprijinit pe o structură, invizibilă ochiului care citește, dar absolut necesară – părere proprie – acelui echilibru al părților care face ca narațiunea să cucerească, să pară fermecată. Nu este fermecată, este doar bine structurată.
2. personaje complete, migălos construite, ele însele parte inseparabilă a narațiunii (Isabel Alende, Portret în sepia), în opoziție cu personajele-umbre japoneze, insuficient construite, uneori poate intenționat, pentru ca accentul să cadă mai mult pe situație, dar cel mai adesea cred că neintenționat. Atunci când scriitorul reușește să-și îmbrace propriile personaje ca pe niște mănuși și să facă cititorul să simtă lumea prin simțurile lui, lumea aceea va trăi. Când cititorul începe să ignore ce aud urechile lui sau ce miroase nasul lui și să audă în schimb sunetele scrise de un autor într-o carte, să-i miroasă puternic a pământ umed numai pentru că așa scrie pe hârtie, când o pagină de roman îl desprinde realmente, concret, din lumea fizică și îl introduce în lumea mentală, lucrul acela – care pare a fi vrăjitorie – este literatură.
3. a treia regulă care cred că nu ar putea fi încălcată fără a dezamăgi este împlinirea așteptărilor. Dacă scriitorul a creat, timp de zece capitole frumoase, o anumită așteptare și a făcut-o deliberat, atunci trebuie să o împlinească la final. Nu poți construi două personaje fabuloase, un bărbat și o femeie, să arăți evoluția lor care inspiră entuziasm, să vedem pe parcursul unei cărți întregi drumurile lor paralele, apoi la finalul cărții, când ei în sfârșit se întâlnesc, să nu-i lași să fie împreună. Un astfel de final va dezamăgi, indiferent cât de puternic va fi motivul din spate. Este o așteptare pe care tu însuți ai creat-o.

La final mă gândesc că e foarte posibil ca mâine să citesc un roman care nu corespunde niciunuia dintre toate aceste puncte, și care totuși să-mi placă. Pentru că, pe lângă orice fel de rețetă, praful acela cât un vârf de cuțit de inspirație nu se va lăsa niciodată cântărit cu exactitate și va scăpa mereu oricăror analize.