SAVARINA şi ALVEOLA

Trăiau şi încă mai trăiesc surorile Kitcsi, Savarina şi Alveola. În Râu Repede trăiesc, oraşul cu turn imens şi zeci de ciori, unde s-au născut în urmă cu 25-30 de ani. Una, Savarina, urâtă la facere ca o hibă, s-a născut dimineaţa, cealaltă noaptea, la diferenţă de cinci ani, cum se zicea pe atunci, la o diferenţă de un cincinal. Dacă ar fi să fim mai exacţi, distanţa dintre ivirile lor în lume este de patru ani şi jumătate, deoarece Alveola a fost avortată la “cu ceva peste şase luni”, caz extrem de rar întâmplat în vreo maternitate, ţinută apoi de medicii vremii, cam speriaţi şi neînvăţaţi, într-un incubator improvizat. Dar sărmana fiinţă “a răzbit”, a avut viaţă, carevasăzică, cutare şi cutare. De a ceea a şi văzut lumina vieţii noaptea.
Erau românce şi sunt românce, în pofida numelui de familie, Kitcsi. Tatăl lor, pe când se ducea campania de românizare a românilor, iniţiată de Ceauşescu, nu vruse să-şi preschimbe numele despre care habar nu avea cum l-a moştenit. Nu-l interesa acest aspect. Nu ignora faptul în sine, ci îi era indiferent. Nici pe bunicul Savarinei şi Alveolei nu l-a preocupat “starea” numelui de familie. El nu era atent cum se scrie numele său, patronimicul, ăla de la părinte, ci doar dacă era pronunaţat corect: Chici, cu accent pe prima silabă. Se obişnuise cu el. Acelaşi nume l-au purtat toţi, neam de neam, încă dinainte de Prima Mare Bătaie a Lumii. Este adevărat că nici unul dintre membrii familiei, fie aceasta cât de numeroasă, n-au ştiut niciodată să-şi scrie numele corect, numai dacă aveau asupra lor actul de naştere ori ăla de matur. Dar ce? Parcă bunicul ori străbunicul Kitcsi ştiau să scrie?! Erau obuşnuiţi: Chici în sus, Chici în jos... De altfel, cu mici excepţii, toţi erau cam scunzi şi ţâri. Şi tatăl surorilor Sava şi Alve e doar o ţâră de om.
Pe când se tot bătea toba în ţară cu românismul şi românizarea românilor, tatăl celor două surori – le-am mai pomenit – la anumite “impulsuri” exterioare avea nişte replici de-a dreptul jalnice. Mulţi, ba unul, ba altul, ba chiar şi prietenii, oareceva nemuşaguri fiind, îl şicanau, nu arare, că e bozgor, că-i o coadă de topor, că e “focutio”, că muşcă, că-i vipuşcă. Pe tatăl surorilor Kitcsi, însă, îl cheamă Silvius, aşa a fost botezat. De bunu-s-o a fost astfel botezat, ăla, bunicu’ lu’ peşte. De aceea, câte-odată răbufnea şi striga: “Pe mă-sa voastră! Io la unguri nu mă duc. Vedeţi bine. La români, de ce să mă duc, că doar îs?… Că dacă eu îmi cer schimbarea numelui, chiar o să se zică că am fost ungur, şi de-aia am făcut-o! Da’ ce, altă treabă nu mai am?… Uite, o să strige, vezi unguru’?! Amu se dă român!… Da’ eu nu ştiu nici o vorbă ungurească înafară de înjurături. Pe pizda mamii lor de la fos bo! Şi-apoi, mai e una!…”
Trona, într-adevăr, o situaţie ciudată! O punere la cale de către oamenii de partid ai lui Ceauşescu care numai el îşi închipuia că era a’ lui – fiindcă, în fond, era şi-a lui Gorbaciov, şi-a lui Hruşciov şi-a lui Stalin şi Lenin - …oamenii ăştia ai lu’ Partidu’ ţineau morţiş să promoveze în funcţii români care se dădeau drept români, indiferent de naţia căreia aparţineau “prin sânge”. Au existat sute de cazuri de unguri get beget care în anii ‘70-80 şi-au schimbat numele ungureşti cu nume româneşti numai ca să ajungă şi ei la un os de ros, sub partid – altminteri os bun, dulceag, “bine preparat”, momitor.
Din acest motiv, Silvius Kitcsi se şi feri să se mai consacre pe numele său adevărat, să-şi readucă numele “la zi”. De frica posibilelor propuneri de promovare în vreo funcţie de partid, secretar sau vice la cine ştie care nivel, cât să-i zică tov Silvius – local, desigur, local, ceva fără perspective, minim, cel mult până la genunchiul broaştei. Dar ar fi fost totuşi ceva… Ceea ce Silvius înţelese şi nu consimţi sub nici o formă. Preferă să rămână de-al lui Kitcsi. Dar şi din pricina prenumelui a avut de suferit. Era pe vremea retrocedării Ardealului de Nord. El ştia că în mod intenţionat tatăl său îl botezase Silvius, prenume de sorginte latină, din categoria celor care nu aveau corespondent în onomastica ungurească. Dar în acte a fost înscris Silva, fără accent pe a (adică Silvoa, în ungureşte, aproape Silvoiţă, adică Ţibri ). Când administraţia românească din ’48 i-a refăcut buletinul, atunci ar fi avut şansa să-şi treacă numele pe româneşte, dar n-a ştiut cum. Ar fi fost nevoie de un nou act notarial, ceva de genul ăsta. În fond, Kitcsi nu însemna mai nimic nici pentru unguri – moştenire, probabil, din săseşte, dintr-o greşeală de tramscriere – cu atât mai puţin pentru “noíi” români, intraţi în noua administraţie buluc, ca la plăcinte, după cum bine cunoaştem. Aşa că şi-a păstrat numele cum i l-a dat Dumnezeu: Kitcsi. Na!
- Cum se citeşte ăsta? a fost întrebat.
- Chici, a răspuns Silvius cu seninătate.
- Cum?
- Chici! repetă omul, cu ochii căscaţi.
- Nu-nţeleg, a mormăit funcţionarul. Să vă ia dracu!
Şi aproape că i-a luat. Aşa că i-a fost readaptat doar prenumele. Şi Kitcsi a rămas. Ulterior, în cine ştie care alte documente numele apărându-i scris Chichi, Kiksi, Kici ş.a.m.d. Însă nu-i păsa.
Dar cu toată această “poveste”, fetele lui Silvius, Savarina şi Alveola, nu s-au împăcat niciodată. Cu atât mai mult, supărarea lor s-a accentuat în anii de liceu când au realizat că nici prenume ca lumea nu aveau. Nu erau mulţimite de explicaţiile tatălui lor, de “argumentele” pe care le aducea el, cum mai puţin mulţumite se dădeau şi faţă de explicaţiile mamei lor. Nu aveau pace, şi basta!
Când au atins vărsta majoratului, 17-18 ani, liceene fiind, cum se spunea, Savarina îşi scria numele Chichi, chiar Cichi, iar Alveola, prizând o oarecare relaxare sub pătura dictaturii proletare, îşi transcria numele Chitschi, ceva şi mai greu de pronunţat pentru indiferent cine. Citise ea ceva, cumva într-un dicţionar enciclopedic. Până şi profesorii care îi corectau tezele cădeau în derută:
- Alveola! Cum te cheamă, de fapt, pe tine?
- Alveola, cum altfel? răspundea relaxată tânăra. Să vă zic că în vecini de noi e o fată pe
care o strigă mă-sa Eczema? Se pare că Alveolei îi plăcea să jubileze.
- Alveola şi mai cum? insista profesorul de chimie.
- Cum? Cum? se maimuţărea. Aşa cum scrie, dom’ profesor!
* * *
Savarina era o fată mai aşezată. Cel puţin, aparent. Mai corect spus, fusese.
Anul ’90 o învăluise ca o panică.
Într-o bună zi îi trânti tatălui ei în faţă: “N-ai fost un dizident adevărat! Ne-ai minţit!” Apoi strigase şi maică-sii: “Tata a fost un căcănar! Asta-i familie?!” Era prin martie şi anunţase în gura mare că pleacă. Nu stătu mult la daravere şi scandal. Mai întâi plecă de-acasă. Apoi o întinse în Turcia. Cum se spune, Savarina îşi căută rostul. Că şi l-a găsit, că nu şi l-a găsit, nu mai scrie niciunde. Din toată această poveste, care încă ţine, Savarina s-a ales cu o vorbă aspră: “Mă, turcule, vezi că-s româncă! Io-s româncă, mă turcule! Ia, vezi!” Era căsătorită, nu se ştie după care ritual.
- Savarina, io iubeşte la tine, îi întindea turculeţul fine declaraţii.
- Iubeşti pe pizda mă-tii, îi replica femeia, zâmbind cât apartamentul.
- Savarina, ce nume frămos! Io iubeşte numele tău… Era cât se poate de limpede că turcul
dădea a se pricepe la toate. De meserie însă nu era cofetar.
* * *
Rămasă în familie, încă nemăritată, Alveola Kitcsi pătrunse în construcţia altei construcţii. Avea alt schelet. Mai întâi că ajunse să nu-şi mai recunoască mama de mamă, că i-ar fi mamă, că a născut-o. În al doilea rând, nu răspundea întrebărilor tatălui ei, Silvius, niciodată. Şi tocmai de aceea, ori poate dimpotrivă preferă să rămână cu ei sub acelaşi acoperiş, deşi ar fi avut posibilitatea să se mute în altă parte. Dar n-o făcuse. Simţea o satisfacţie nebună când îşi vedea bătrânii plângând, bocind, căinindu-se. Până şi în vremea cât Alveola îşi bea cana cu lapte ori cu ceai, dimineaţa, întotdeauna fără pâine, şi nu numai, le azvârlea nişte priviri pe sub sprâncene, priviri greu de suportat. Privirile îi ţâşneau din două pupile negre, mărite cât albul ochilor:
- Nenorociţilor! Imbecililor!…