Rătăcirile unui scrib (8)

Simţeam cum o amorţeală plăcută mi-a cuprins tot corpul. Picioarele îmi transpirau, iar mintea o lua razna. Taraful muzicanţilor răsuna până departe, de aceea câţiva privitori care rezemau uşa de la intrare fredonau melodiile săltăreţe scoase din instrumentele cam neacordate.
În gălăgia aceea nu puteau raţiona şi nici înseila vreo idee. Înspre mine venea fata blondă, ce ţinea în mână o cană de cafea şi un prosopel înflorat. Le aşeză dinaintea mea şi mă pofti să gust, zicându-mi:
- Cafeaua e făcută de mine.
Şi zâmbitoare, dar şi amabilă, se aşeză cuminte în dreapta mea.
- Cărui fapt se datorează atenţie ce o arătaţi mie şi lui Ceiu?, am întrebat.
- La noi vin de obicei numai oameni deocheaţi. Dumneavoastră sunteţi cineva, de aceea ne comportăm atât de atent şi bucuroşi de oaspeţi aleşi.
Mi se părea că fata de lângă mine nu era potrivită pentru munca de ospătară într-un local de asemenea factură, de aceea am întrebat-o:
- Cum ai ajuns într-un asemenea loc?
N-a stat mult pe gânduri şi, pironindu-şi ochii într-ai mei, mi-a răspuns:
- Nu sunt nevoită să lucrez, dar nu pot sta deoparte, când văd pe alţii trudind. Stăpânul acesta este unchiul meu şi-l ajut cu ce pot.
Apoi mi-a spus că o cheamă Gertrude, a făcut şcoală germană şi, din când în când, mai merge la neamuri în străinătate. Nu-i place acolo şi vrea să trăiască şi să moară aici.
Părul blond, legat într-o coadă lăsată pe spate şi ochii verzi o arăta precum un personaj dintr-un basm săsesc al secolului 17, pus într-o pictură medievală.
- Ce ţi-ai propus să facă în viaţă?, am întrebat-o.
- Sunt lipsită de idei. Alţii gândesc în locul meu. Şi nu numai atât. Fiecare mă dăscăleşte după bunul său plac, de aceea sunt derutată şi tristă. Nu-mi aflu calea ca s-o urmez…
Cu voie sau nu, şi-a lăsat căpşorul pe umărul meu, suspinând. Eu am mai înghiţit o picătură de vin vechi, după care, totul în jurul meu a început să se învârtă cu susul în jos. Simţeam că mă ameţesc tot mai tare.
Gertrude a bănuit că m-am matolit rău de tot, de aceea m-a ridicat în picioare, arătându-mi uşa de la intrare. Şi aşa, poprit, am ieşit la aer.
Nu m-a prins ruşinea şi nici regretul pentru ceea ce am făcut în pensiune, de aceea am strâns-o la piept pe Gertrude şi i-am atins buzele. Şi aşa, beat de-a binelea, m-am pierdut definitiv în braţele fetei blonde, fără remuşcări.
Ce poate fi destinul? Ţi se arată? Te urmăreşte? Îl poate omul descifra? Eu cred despre el că este o capcană continuă, de care nu scapă omul decât atunci când închide ochii pentru vecie.
(va urma)
Gavrilă Florea

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5