Protos. Dr. Maxim Morariu: Gânduri de peste ocean la Praznicul Rusaliilor: Într-o lume în care până și numele Lui a fost măscărit, adevăratul Duh e cel care trebuie căutat

Iubiții mei,

Evenimentul de astăzi vine să ne vorbească despre împlinirea făgăduinței. Căci înainte de Înălțare, Hristor promite ucenicilor mângâiere. Le vestește faptul că îl va trimite pe Duhul. Și vorbește și despre misiunea Sa. Aceea de a-I învăța. Nu pentru că Fiul nu-și făcuse bine treaba ca dascăl, ci pentru că va urma o nouă etapă în procesul pedagogiei divine. Una în care învățăceii vor ajunge ei însăși în postura de a răspândi vestea cea bună. Și n-o vor face oricum, ci sub iluminarea Duhului.

Faptul că pogorârea se petrece sub chipul limbilor de foc are o multiplă semnificație. Pe de-o parte, vorbește despre căldura transformatoare a lucrării celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi. Căci sub lucrarea Duhului nu poți decât să arzi, aidoma unei lumânări cu o flacări puternică, a cărei lumină și căldură țintește, indiferent de impedimente, înspre înalt. Apoi, prevestește fervoarea ce-i va caracteriza pe cei odată infuzați de prezența Sa binefăcătoare. Căci, sub inspirația Duhului, Apostolii vor vorbi în limbi (ori mai degrabă, mesajul lor va fi înțeles de către cei de față în limbile lor de baștină), vor merge până la capătul pământului spre a vesti despre bucuria Învierii și vor schimba fața lumii, propunând alternative la decadența morală ce caracteriza societatea acelor vremuri.

Pogorârea reprezintă punctul terminus al transformării pescarilor în Apostoli. Acest lucru e vizibil deopotrivă în atitudinea și în comportamentul lor ulterior. Din acest moment și până la sfârșitul veacurilor, El va fi cel care revarsă asupra tutoror ce-mbrățișează cu inimă sinceră Învățătura cea de viață dătătoare, daruri de-o importanță neasemuită. Harul său va fi cel care va lucra, plămădind Biserica și transformându-o în corabia prin intermediul căreia suntem chemați a călători înspre Împărăție.

De aceea, cele mai multe dintre rugăciunile noastre încep cu o invocare a Duhului. Una în care îi cerem „să se sălășluiască întru noi”. Acest lucru exprimă dorința sinceră de permanentizare a prezenței Sale în sufletele noastre. Căci un oaspete pasager, ori un călător grăbit nu se sălășluiesc. Cel mult poposesc pentru o vreme, după care-și urmează calea. Or, noi îi cerem să rămână mereu în noi. Și-L mai rugăm să facă ceva. Să ne curețe de întinăciune și să ne mântuiască sufletele.

Lucrarea Duhului în amplul proces al pocăinței e un fapt de-a dreptul peremptoriu. Odată mărturisite păcatele, El este cel care-și asumă rolul esențial în actul terapeutic ulterior. Ne curăță, spre a ne ajuta să redevenim ceea ce am fost destinați prin creație. Și-și face sălaș acolo spre a permanentiza această stare, dătătoare de bine, pace și bucurie.

Iubiții mei,

Nimic nu-i mai de preț ca prezența Duhului în viața noastră. Într-o lume în care până și numele Lui a fost măscărit, termenul de „duh” fiind atribuit feluritor lucruri ce sunt departe tare de lucrarea și scopul Său, adevăratul Duh e cel care trebuie căutat. Duhul cu „D” mare. În lumea teluricului plină de duhuri ce conduc înspre pământ ori mai jos, ne coboară dincolo de măruntaiele lui, singurul și adevăratul Duh este cel care ne poate urca la ceruri. Harul său este puterea transformatoare ce ne dă viață. Și ne-o dă pe deplin și întru eternitate. Îndrăzniți!