Prof. Mirela Rus: LA MULȚI ANI, DRAGI DASCĂLI, DE ZIUA INTERNAȚIONALĂ A EDUCAȚIEI!

Astăzi, 5 octombrie, este despre dascăli, adevărați jertfitori pe altarul educației, și despre copii, prin care menirea celor dintâi amintiți capătă sens. Dascălii sunt ca niște lumânări ce luminează viața copiilor, a tinerilor și a societății. Ei ard pentru cei pe care îi „păstoresc”, curat, fără a lăsa răni sau urme de ceară pe sufletul lor. Trăiesc alături de copiii lor bucuriile și tristețile, le alină durerile, le alină setea de cunoaștere și de liniște, dăruiesc din darul lor fără a aștepta nimic în schimb.
Elevii noștri, cei pe care îi creștem într-un fel sub aripile noastre, pentru a le da mai apoi lor aripi, ne învață câteodată cum să-i iubim sau uneori cum să fim mai buni ori cum să fim dascăli.
Așadar, o povestioară zice că o doamnă profesoară le spune copiilor săi din calsa a V-a, în prima zi de școală, că vor fi o familie și că îi iubește pe toți deopotrivă de mult. În realitate nu era chiar așa, findcă era un băiețel în banca întâi, care se comporta foarte ciudat. Îl observase și în anul precedent și a văzut că era mereu singuratic, era tot timpul neîngrijit, ba chiar uneori era nesuferit cu toată lumea. La învățătură situația nu era nici acolo una roz, toate lucrările fiindu-i foarte slabe, iar nota primită era de fiecare dată, „4”.
Doamna profesoară trebuia să revadă toate caracterizările elevilor săi din anii precedenți, și când ajunse la băiatul nostru, a rămas uimită: în primul an, era scris de către profesoara ce l-a avut în clasă faptul că elevul face temele într-un mod îngrijit, este sociabil, politicos și manierat. A mai observat că profesoara din clasa a II-a scrisese tot cuvinte de laudă, doar că băiatul este trist, tulburat din cauza faptului că mama lui suferă de o boală incurabilă. La final de clasa a III-a era scris că moartea mamei băiatului l-a afectat foarte mult, dar tatăl său nu pare a se ocupa de starea acestuia. Începând cu clasa a IV-a, aprecierea primise o altfel de nuanță, elevul fiind caracterizat ca un copil retras, trist, dezinteresat în ceea ce privește școala și uneori foarte obosit.
Citind toate acestea, profesoara a înțeles care era adevărata problemă a baiețelului și i-a fost rușine de atitudinea ei. Primind unele daruri de Crăciun de la elevi, copilul nostru i-a aduc un cadou împachetat sărăcăcios, față de cele ale colegilor, iar aceștia au început să râdă. Când a deschis cadoul, a descoperit înăuntru o brățară căreia îi lipseau niște pietricele și o sticluță de parfum pe jumătate goală. I-a certat pe elevii răutăcioși, și-a pus brățara și s-a dat cu parfumul primit. La finalul orei, băiatul s-a apropiat de catedră și i-a spus: „Astăzi mirosiți exact ca mama.”
S-a emoționat doamna profesoară și a plâns mult în acea zi. Începând cu ziua următoare, a început să-i învețe pe elevi și alte taine pe lângă cele pe care le preda zi de zi. Ii acorda o atenție deosebită elevului din prima bancă, încurajându-l mereu. Îi făcea și pe ceilalți copii să facă la fel. Lucrând cu sufletul lui, mintea i se deschidea. Reacționa din ce în ce mai bine. La sfârșit de an, băiatul a ajuns cel mai bun elev al său. Astfel nu își putea ține promisiunea sa din prima zi de școală, pentru că simțea față de acest copil ceva special. Anul următor, când coordona altă clasă de elevi, a primit o scrisoare de la el în care îi spunea că este cea mai bună profesoară pe care o avusese vreodată.
După 7 ani, a primit un semn de la tănărul „din prima bancă”, în care îi scria că a terminat liceul al treilea din clasă și că ea a rămas tot cea mai bună profesoară pentru el. După încă cinci ani, într-o altă scrisoare, același tânăr scria că va termina cu brio și facultatea și o asigura de același lucru: a rămas cea mai bună profesoară. Alți cinci ani trecuseră și, într-o nouă scrisoare, era același mesaj, dar numele expeditorului nu mai era doar Gheorghe (numele băiatului), ci Dr. Ing. Gheorghe A. A venit mai târziu puțin o altă scrisoare în care primea veștii căsătoriei băiatului și îi era adresată rugămintea de a participa la nuntă și de a sta în locul în care ar sta mama sa. Bineînțeles că a acceptat, a onorat invitația și, mai cu seamă, a purtat brățara primită în dar acum câțiva ani și s-a dat cu parfumul din care lipsea jumătate. Îmbrățișându-se, tânărul mire i-a mulțumit pentru că a crezut în el, că l-a făcut să conteze și că i-a arătat că poate face ceva cu viața sa. Doamna profesoară i-a șoptit printre lacrimi că mulțumirea vine din partea ei, deoarece el a învățat-o că poate schimba ceva, a învățat-o cum să fie un dascăl mai bun.
Este o pildă și o dovadă a faptului că poți influența sau schimba viața altora prin ceea ce faci sau ce nu faci. Niciun om nu are dreptul să privească pe celălalt de sus decât în momentul în care, văzându-l jos, îi întinde o mână și îl ajută să se ridice!
Dascăl fiind și auzind povestea de mai sus, mă gândesc neîncetat cât de important este să privești în sufletul copilului și să vezi izvorul tuturor vorbelor sale, al gesturilor, al problemelor sale. Și să îi oferi din sufletul tău, din dragostea ta. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Iubirea îndulcește sufletul amărât, pe cel zdrobit îl tămăduiește, iar pe cel umilit îl face să înflorească.” Am avut și eu bucuria (și totodată m-am emoționat) să văd scrisă următoarea propoziție, de către un copil de clasa a V-a, ca răspuns la o anumită cerință: „Iubirea vindecă inimi frânte.” Câtă sinceritate și profunzime din sufletul pur de copil!
Într-o lume în care gustăm din ce în ce mai mult din așa zisa siguranță ștințifică, în care profilul frumosului vieții este înlocuit de manipulare, de minciună, în care ne hrănim sufletele cu zgură, cu kitsch-uri, în care copiii noștri sunt tentați să evadeze și să exploreze lumi artificiale, virtuale, să le îndreptăm aripile înspre acea lume de care ne vorbește Sfântul Apostol Pavel, un dascăl pentru liniștea sufletelor noastre, lumea pe care o oferă dragostea, prin cele două virtuți și valori: credința și nădejdea. Această viață și dragoste, oricât ar părea de demodate, oricât ar părea că nu sunt „cool”, sunt cele pe care le-am primit ca zestre strămoșească, sunt daruri dumnezeiești oferite de părinții noștri, de bunii și străbunii noștri. Și pentru că „acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea...”, să ne purtăm mai departe misiunea, un adevărat apostolat, sub semnul Legii Noului Testament, al Legii iubirii pentru cei pe care îi creștem, pentru elevii noștri, pentru semenii noștri, pentru viață.