Prof. Mirela Rus: Dascălii, asemenea sfinților, prin jertfă și dăruire

Putem spune că educația unui copil începe imediat după naștere. Fiecare dintre noi ne naștem cu o anumită zestre genetică, precum și cu una pishică, emoțională, dezvăluită prin felul în care își exprimă plăcerile și neplăcerile.

            Încă de mic, în sufletul unui copil pot fi ascunse puteri și trăiri neștiute și acestea pot fi trezite. Nu trebuie să privim la un copil și la sufletul lui ca la un ecran în care se reflectă doar influențele din exterior. Încercarea de a învinge dificultățile face parte din devenirea sa. Lumea lăuntrică a copilului este strâns legată de cea a familiei. Însă dezvoltarea sprituală, intelectuală, sufletească nu depind în întregime de condițiile sale de trai sau de cele în care este educat.

            E început de toamnă, început de septembrie și debutează un nou an școlar. Este motivul pentru care, în centrul meditației mele, voi așeza copilul și dascălul. În momentul în care o persoană alege această meserie, când știe că este făcut pentru asta, înseamnă că s-a îndrăgostit pe veci de copii! Dacă ești sau nu un dascăl bun, dacă asta ți-e cu adevărat menirea, nu îți va spune sala profesorală, nici notele din catalog, nici rezultatele la concursuri școlare, nici aprecierile sau deprecierile colegilor sau ale părinților, nici bârfele și zvonurile uneori răutăcioase din mass media. Copilul este cel care îți va defini personalitatea, atât din punct de vedere profesional, cât și uman, prin sinceritatea cu care îți va spune „te iubesc” sau un „mulțumesc” rostit din toată inima, chiar dacă pare uneori că nu te ascultă, nu te ia în serios. Profesorul adevărat, bun în sensul de a avea calitatea de OM și DASCĂL, îi va face pe elevi să conteze. Se va jertfi, se va dărui necondiționat. E precum jertfa de la Altar. Va face precum a spus SfântuL Ioan Botezătorul: „Eu trebuie să mă micșorez, iar El trebuie să crească.” E și aici un exercițiu de smerenie, de purtare a unei cruci.

            Într-o lume în care, în loc să evoluăm spiritual, ne îndreptăm spre o „evoluție” a dezumanizării, copiii noștri trebuie salvați din acest labirint al unei nebunii, parcă controlată, planificată, al violenței, al tentațiilor de tot felul: alcool, droguri...Să îi învățăm că nu suntem urmașii lui Tarzan sau ai vreunei maimuțe, și să îi facem să aleagă alternativa de urmași ai lui Hristos, Cel Care este Învierea! S-au încetățenit și au devenit virale cuvinte precum homosexualitate, prostituție, avort, ca forme de fericire și de normalitate. În schimb ne ferim sau interzicem cuvinte ca pocăință, morală, credință...Stă în puterea noastră, în mare măsură, să ținem lucrurile într-o normalitate cum ne-a fost dată.

            Calitatea unui profesor, împlinirea lui se reflectă în felul în care elevul său strălucește. Copiii sunt un dar divin, ei vin pe lume pentru a ne împlini ca oameni, pentu a ne oferi dragostea lor și a ne dovedi că miracolele există. Datoria noastră este de a-i învăța să devină adulți responsabili, pentru a se dezvolta și a evolua într-un mod armonios și pentru a face din această lume un loc mai bun. Au fost dăruiți prin Grația Divină pentru a face ca visurile noastre să se împlinească, au o misiune unică, specială. Pentru aceasta, rolul părintelui și apoi al dascălului împreună cu părintele, este acela de a le oferi aripi și de a-i învăța să zboare înspre cele mai înalte cumi ale bunătății, ale toleranței, ale frumuseții lăuntrice. Amintindu-ne neîncetat că ei, copiii, sunt oglinda noastră, noi, dascălii, trebuie să alegem cu grijă modelul pe care trebuie să-l ducem mai departe în lume.

            Așadar, aceste rânduri sunt dedicate slujitorilor la altarul educației, oricât ar părea, pentru unii, de inutili societății, și copiilor, cei pentru care și prin care misiunea celor amintiți anterior capătă sens. Pentru lumea de astăzi, pare o adevărată nebunie, o adevărată ciudățenie că unii și-au dorit să fie dascăli, că și-au dorit să modeleze niște suflete și niște caractere, chiar și când acest lucru se întâmpla în niște condiții greu de imaginat, în umilință și sărăcie, în școli cu geamuri sparte, în te miri ce văgăune și colțuri ascunse ale satelor românești. În tot frigul și întunericul existențial, acești oameni au dus o licărire de lumină, care a crescut odată cu dragostea și dăruirea lor. Acesta poate fi considerat un adevărat apostolat asemănător cu apostolatul celor chemați de  Iisus Hristos să vestească Evanghelia.

            Dascălii sunt asemenea sfinților, prin modelul de jertfă și dăruire. Ei vestesc și învață copilul dinaintea lui cum să trăiască frumos, creează acestuia conștiință, înțelepciune. Ne gândim, acum la început de an școlar, la rechizite, la dotarea claselor, dar haideți să ne gândim la sufletele de dincolo și de dincoace de catedră ce intră în comuniune, ce sunt unii lângă alții și unii pentru alții. Catedra ne poate fi precum o vatră de cunoaștere, un izvor de unde se revarsă tot cuvântul cel de folos, mângâierea pentru copiii noștri, și nu o barieră ce ne desparte și ridică ziduri.

            Școala e o corabie unde ne aflăm cu toții, unii la cârmă, alții pe punte, alții privind sau înfruntând valurile. Atât cei care sunt la început, cât și cei mai experimentați, ne avântăm prin furtuna vieții. Pornim și mergem mai departe cu speranța, cu toată forța, cu optimism, dar și cu steagul țării la catarg. E vital pentru un neam să aibă școală, școala să meargă mai departe, iar noi să știm sau să învățăm cum să mergem mai departe.

                        „Pe unde trece bucuria

                        Rămâne locul luminos

                        Și-n om e scrisă datoria

                        De a trăi pentru frumos!”