Prof. metodist Oana Carina Crișan: Nuvelistica lui Liviu Rebreanu

Nuvelele lui Liviu Rebreanu se așează în linia prozei de observație exterioară atentă. Privită în ea însăşi, opera nuvelistului dezvăluie un relief, dimensiuni interioare şi valori care fac din ea un capitol dintre cele mai însemnate ale prozei scurte româneşti. Existenţa artistică autonomă a nuvelelor sale Rebreanu o afirma retipărindu-le mereu. În nuvelele cu subiecte ţărăneşti ne aflăm în prezenţa unui prozator instalat în lumea eroilor lui ca într-un univers familiar, pe care-l cunoaşte integral: mentalitatea, limbajul şi gesturile caracteristice, situaţiile reprezentative, detaliile cadrului fizic nu mai apar ca datorate unei observări recente, ci trăirii de multă vreme în ambianţa lor.

            În 1912 apare la Orăştie, în Editura Bornemisa, volumul de proză Frământări. De dimensiuni restrânse, cu oameni blajini, timizi, dar cu explozii de mânie sau de brutalitate, în conflictele dramatice preponderent ţărăneşti, specifice satului transilvănean, primele nuvele au fost remarcate cu destulă reticenţăde opinia critică a vremii.

            În 1916 apar volumele: Golanii, Mărturisire şi reîncepe lucrul la romanul Zestrea a cărui primă versiune o termină în 1917, versiune care conţinea 550 de pagini.

            În 1918 se stabileşte la Iaşi unde începe lucrul la un nou roman, Şarpele, care ulterior va sta la baza romanului Adam şi Eva; traduce şi prefaţează numeroase lucrări.

            Anul următor, aflând de vestea morţii fratelui său, întrerupe lucrul la Pădurea spânzuraţilor. Apare volumul de schiţe şi nuvele Răfuiala, iar la Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă piesa, comedia în trei acte Cadrilul; tot atunci apare şi textul tipărit în Editura Universală - Alcalay.

            La începutul anului 1920 definitivează romanul Ion, care cunoaşte în timpul vieţii scriitorului şase versiuni străine. Romancierul e premiat de Academia Română acordându-i-se Premiul Năsturel.

            Predilecţia analitică a scriitorului începe să se contureze, pe spaţii epice mai întinse, în nuvelele care vorbesc despre efectele umane tragice, pricinuite de primul război mondial, nuvele publicate în 1921 în volumul Catastrofa (Iţic, Ştrul, dezertor mic, Catastrofa; Hora morţii). Tot acum apar şi două volume de nuvele (Norocul, Nuvele) şi piesa de teatru Plicul, al cărei titlu iniţial era Vremuri noi şi oameni noi (satiră viguroasă împotriva corupţiei administrative a unui oraş de provincie).

            În 1922 primeşte ,,Marele premiu al romanului” după apariţia romanului Pădurea spânzuraţilor (care apare şi în opt versiuni în limbi străine). Tot acum apare şi traducerea operei O mie şi una de nopţi, operă completă, volumul 1 şi 2.

            Premiera comediei Plicul are loc în 1923, iar în 1926, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, se joacă piesa Apostolii. În acelaşi an, Liviu Rebreanu e numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

            Rebreanu a moştenit, se pare, darul dramatic de la tatăl său. De asemenea, mama sa descindea dintr-o familie în care ,,se jucau” piese de Alecsandri şi scene din teatrul popular, ecouri ce transpar şi în romanul Ion prin portretul Mariei Herdelia. Întreaga creaţie a scriitorului se poate încadra în replici, scene, dialoguri expresive, tablouri şi finaluri dramatice. Autorul cultivă în tinereţe această specie dramatică, eroii lui erau eroi zbuciumaţi cu tensiuni interioare, cauzalitatea conflictului era cântată în conştiinţa ascunsă şi în impulsurile necunoscute ale fiinţei umane.

            Romanul Adam şi Eva apare în 1925. Un fragment din acest roman - Servilia - va fi tipărit patru ani mai târziu şi în limba italiană.

            În anul 1926 apar volumele de nuvele şi schiţe Cuibul visurilor, Manuscriptum , dar şi romanul Ciuleandra, care avea ca bază o nuvelă anterioară intitulată Nebunul.

      La Orlat, lângă Sibiu, termină de scris, în 1929, romanul Crăişorul, care va fi reeditat în 1930 cu titlul Crăişorul Horia. Liviu Rebreanu primeşte Premiul naţional pentru proză, pentru romanul Ciuleandra.

      În 1930 autorul se mută la Valea-Mare, în judeţul Argeş. Acolo termină de scris într- variantă, în iarnă, marele roman Răscoala, eposul răscoalelor ţărăneşti din 1907 şi cronică a vieţii social-economice şi politice a României din preajma răscoalei.

            În anul următor apare volumul Metropole (Berlin, Roma, Paris), care cuprinde însemnări de călătorie.

            Scoate la Bucureşti, în 1932 revista România literară şi apare în acelaşi an romanul Răscoala; romanul Jar, care iniţial s-a intitulat Scara fericirii apare în Editura Adevărul, în 1934.

            În 1935, Liviu Rebreanu este sărbătorit în toată presa cu prilejul împlinirii a 50 de ani. Într-un volum colectiv scos de Editura Adevărul, Nuvele inedite, apare povestirea Dincolo.

      La 1 aprilie 1937 scriitorul redactează şi semnează în fruntea listei, (alături de Petru Groza, M. Ralea, E. Lovinescu, G. Călinescu, V. Eftimiu, Al. Philippide, D. Botez, Ş. Cioculescu) în ziarul Dimineaţa, un protest al intelectualilor faţă de campania de ostracizare organizată de legionari împotriva lui Mihail Sadoveanu.

            Romanul Gorila apare în 1938, la Editura Universală Alcalay, roman care vizează arivismul politic.

            La propunerea lui Mihail Sadoveanu este ales membru al Academiei Române, un an mai tarziu, 29 mai 1940, ţinând discursul de recepţie la Academia Română, intitulat Laudă ţăranului român. Tot atunci apare romanul Amândoi, intitulat iniţial Alibi, şi este reales director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care o ocupă până la sfârşitul vieţii.

            În volumul Amalgam, publicat în 1943, apar articolele şi intervenţiile sale în periodicele literare interbelice, conferinţe, studii şi cronici dramatice.

            Liviu Rebreanu a murit în noaptea de 31 august spre 1 septembrie, vegheat de soţia sa Fanny şi de scriitorul Ludovic Dauş, în urma unui cancer pulmonar. E înhumat la 3 septembrie în cimitirul Bisericii din Valea-Mare, judeţul Muscel, ca mai târziu să fie îngropat la cimitirul Bellu, alături de marii clasici ai literaturii româneşti Eminescu, Ioan Slavici, Sadoveanu.

            Presa din Transilvania l-a omagiat după cum se cuvine, în special Telegraful român din Sibiu la care s-a adăugat şi discursul elogios sub cupola Academiei Române al profesorului Dimitrie Gusti, care-l numea ,,istoriograful literar al societăţii româneşti” şi ,,romancierul genial al ţărănimii”.

            Petru Comarnescu nota în încheierea articolului ,,La moartea scriitorului Liviu Rebreanu”, publicat în Revista Fundaţiilor din 9 septembrie 1944: ,,Chiar dacă alţii vor izbuti ceea ce n-a izbutit el, nimeni nu-l va întrece în ceea ce a creat cu adevărat şi unic, acest biolog şi sociolog al satului românesc, pentru care arta a îndeplinit şi o funcţie de cunoaştere profundă şi substanţială, puternică şi adesea cutremurătoare.”

            Ultimele cuvinte adresate lui Fanny, după mărturia profesorului Sever Ursa din Maieru, fin de botez şi de cununie cu soţia şi fiica romancierului, au fost: ,,Ai răbdare şi încredere.” Iar în aceeaşi lună, august 1944 nota şi în jurnal, testamentara şi premoniţiala sentinţă: ,,Scrisul învinge moartea”.

Nuvelele lui Liviu Rebreanu (cele mai multe compuse între 1907-1920) aparţin prozei care are drept obiect realul exterior fiinţei autorului şi anume existenţa percepută la nivelul socialului: personaje, raporturi, situaţii, limbaj. Totul se constituie şi se organizează în perspectiva socialului. E proza propriu-zis realistă, a cărei dezvoltare înseamnă extensiune, cuprindere de teritorii noi ale realului, de medii sociale cât mai numeroase în care obiectivitatea are un rol primordial.

În cazul nuvelelor cu subiecte ţărăneşti ne aflăm în prezenţa unui prozator instalat în lumea eroilor lui ca într-un univers familiar, pe care-l cunoaşte integral: mentalitatea, limbajul şi gesturile caracteristice, situaţiile reprezentative, detaliile codului fizic, toate apar ca datorate trăirii de multă vreme în ambianţa lor.

Întâmplările narate pot fi banale, simple scene din viaţa de sat sau rezumări ale unor destine nefericite. Eroii sunt oameni obişnuiţi, ţărani, care într-o împrejurare decisivă intră sub stăpânirea fondului lor obscur şi îşi dezvăluie dimensiunea de adâncime. Împrejurările sunt acelea care reprezintă o ameninţare pentru fiinţa insului ,moartea sau contrariază instinctele lui fundamentale, cum ar fi cel erotic. Reacţiile determinate de aceste împrejurări, nu sunt supuse analizei, ci sunt prezentate indirect prin urmărirea actelor individului. Eroii lui Rebreanu sunt supuşi la impulsuri subconştiente, determinând un moment de criză care are rezultate tragice. Nuvela e tocmai descrierea crizei, schema uneia urmează desfăşurarea celeilalte.

În nuvelă fiecare detaliu e semnificativ; din gesturi şi vorbe banale compune Liviu Rebreanu imagini revelatoare ale lumii ţărăneşti, imagini ca reflectări convingătoare ale unor fragmente de viaţă reală. În spatele lor se întrevede o reprezentare integrală a unui vers uman.

În nuvelistica de debut autorul îşi exercită capacitatea de a surprinde în evenimentul de natură strict individuală sau familială esenţa unui fenomen social de amplă rezonanţă. Spiritul cathartic, ,,duhul eticist” a fost experimentat în nuvele şi apoi transmis în romane. Punctul comun e modalitatea în care Liviu Rebreanu concepe convertirea individualului în social şi invers, modalitate din care rezultă acest spirit cathartic. Eroii din Răfuiala şi Ion pendulează între condiţia individuală şi cea socială. În ambele creaţii, în sufletele personajelor are loc încuibarea şi creşterea unui sentiment de gelozie. Aceiaşi ambiguitate apare şi în nuvela Proştii.

Specifică la Rebreanu e şi migraţia personajelor, care părăsesc chenarele nuvelei şi intră în roman. Aron cârciumarul din Cuibul visurilor apare şi în Ion - Avrum, cârciumarul. Pe Alexe Candale din nuvela Catastrofa îl întâlnim în Pădurea spânzuraţilor, iar Emil Oprişor - Catastrofa - e implicat în litigiul cu saşii din Ion.

Trecerea poate fi observată şi de la o nuvelă la alta, relevând parcă nevoia de spaţiu, de întindere caracteristică prozatorului. Boroiu apare în Cuibul visurilor şi în Hora morţii.

Problematica specifică intelectualului ardelean dinaintea primului război mondial e de asemenea tratată şi în nuvele şi în romane: Catastrofa, Ion, Pădurea spânzuraţilor: David Pop, Titu Herdelea, Apostol Bologa.

Aceleaşi detalii toponimice apar atât în nuvele cât şi în opera de maturitate; eroii sunt din Prislop (Ion, Hora morţii), Vărarea, Maieru, Parva (Pădurea spânzuraţilor). ,,Cristosul de tinichea” e prezent în romanul Ion dar şi în nuvela Catastrofa.

Războiul e problematizat de asemenea atât în nuvele (Catastrofa, Hora morţii) cât şi în roman ( Pădurea spânzuraţilor). Războiul e o stare de dislocare continuă; sentimentul de încordare duce la depăşirea capacităţii de suportabilitate umană. În timp de război paroxismul e o stare obişnuită nu numai a insului izolat, ci şi a întregii colectivităţi. Liviu Rebreanu urmăreşte paroxismul individual în condiţiile paroxistice generale ale războiului.

Există o serie de motive fundamentale prezente atât în roman cât şi în creaţia nuvelistică: observaţia critică a realităţilor sociale şi morale româneşti; problema românilor transilvăneni care erau sub stăpânirea austro-ungară, animaţi de visul unităţii naţionale; aspiraţia românilor transilvăneni de a trece dincolo de ,,patria mumă”; dezamăgirile faţă de inegalităţile sociale din regat. Toate acestea apar în creaţiile prozatorului: Răfuiala, Ion, Proştii, Catastrofa, Pădurea spânzuraţilor.

În ceea ce priveşte geneza acestor cărţi, Liviu Rebreanu face referire directă la copilăria sa, la satul copilăriei sale, Maieru: ,,… Din satul acesta am luat toate personajele rustice din literatura mea. Om al muncilor şi al pădurilor, natura mi-a intrat în ochi şi în suflet de mic copil. Valea Someşului cunoscută mie în cele mai mici cotituri a fost şi va rămâne pentru mine cel mai frumos loc de pe pământ.”

Aceleaşi aprecieri calde şi pertinente le face autorul şi cu privire la oamenii satului copilăriei sale, sat pe care l-a numit în mod curent ,,Cuibul visurilor”. Din acele măguri înalte şi veşnice fac parte personajele din întreaga operă a lui Liviu Rebreanu. Sunt prototipuri de personaje caracterizate prin dârzenie neobişnuită manifestată necontenit faţă de starea de iobăgie, faţă de nobili, sunt personaje pasionale. Oamenii lui Liviu Rebreanu sunt oameni simpli de la sat măcinaţi de greutăţile vieţii. Sunt suflete cu o factură deosebită, de o profunzime incredibilă. Simplitatea lor aparentă e guvernată de reguli clare şi stricte, reguli proprii care cu greu sau aproape niciodată nu sunt încălcate. Tradiţia de veacuri a satelor transilvănene şi nu numai - Liviu Rebreanu a scris despre ţăranul român de pretutindeni, din toate zonele ţării (acţiunea romanului Răscoala se petrece în sudul ţării) - şi-a pus amprenta asupra vieţilor ţăranilor români. Ei ascultă de legile tradiţionale ale satului românesc dar şi de propriile legi izvorâte din adâncul sufletului. Datinile, obiceiurile satului sunt respectate cu credinţă şi sunt prezentate până în cel mai mic detaliu de către romancier, obiceiuri şi datini ciclice legate de anotimpuri, de sărbătorile de peste an, nunta, înmormântarea, botezul, şezătoarea, obiceiul cununii de grâu, obiceiul Sânzâienelor. Toate aceste obiceiuri le-a văzut pentru prima dată în satul copilăriei sale, Maieru.

Nuvela Cuibul visurilor, publicată în anul 1927, e o nuvelă autobigrafică în care prozatorul  în vârstă de 33 de ani, evocă cu nostalgie satul şi plaiurile copilăriei sale, Maieru. În prima parte a nuvelei satul e revăzut cu ochii minţii. Cu ochii minţii personajul-narator se întoarce ,,acasă”, în Maieru, în ,,Cuibul visurilor”, unde a trăit adevărata fericire: ,,Căutasem fericirea prin toate colţurile pământului şi nicăieri n-o găsisem. Nici în zgomotul oraşelor, nici în iubirea oamenilor şi nici chiar în inima mea”. Dorinţa de a revedea şi de a ,,retrăi farmecul de odinioară” îl îndeamnă să se întoarcă în locul unde ,,viaţa e un vis şi sufletul nu cunoaşte durerea”. Amintirea anilor copilăriei, a prietenilor: Mihoc ,,mereu desculţ”, Iulian, Octavian, Corneliu-fiul notarului Sarjoan, Dumitru Boşca, a dughenii Dihorului, a cârciumarului Aron, îl însoţeşte pe parcursul drumului: ,,În trei căruţe, încărcate cu vârf, încape un trecut de atâţia ani…”Este evocat de asemenea şi momentul plecării din ,,Cuibul visurilor”: ,,Satul meu, Vărarea mea, se strânge, se clatină, se micşorează…Apoi cotitura şi…”

,,Lumea cea mai frumoasă” e revăzută şi retrăită în urmă cu aproape 30 de ani. Discrepanţa dintre trecut şi prezent  apare înainte de sosirea în sat:”…Şi deodată Măgura, cu capul pleşuv, se ivi în geam privindu-mă mirată, ca pe un străin nepoftit”. Imaginea satului de acum, a satului ,,prezent”-,,…un sat ca oricare, trântit în fundul unui cazan de dealuri, speriat de uruitul trenului ,, dărâmă imaginea satului de demult”.

Personajul-narator e pătruns de un sentiment de solitudine, de tristeţe : ,,Cum să găsesc fericirea într-o Vărare cu gară”), de  însingurare. Reîntâlnirea cu ţăranul desculţ, Mihoc, nu face decât să amplifice acest sentiment. Amintirea vremurilor de demult doare ,,ca şi cum i-aş fi zgândărit o rană veche”.

Trecerea implacabilă a timpului a schimbat locurile, oamenii, viaţa satului: ,,Va să zică uitarea a înghiţit şi mormântul omului, până şi amintirea…Şi de-abia în câţiva ani de zile…”

Personajul-narator părăseşte satul copilăriei sale cuprins de un sentiment de deşertăciune: ,,La cotitură, nici nu mă uitai înapoi.Privirea mea se îndrepta acum numai înainte.”

Nuvelele lui Liviu Rebreanu se deosebesc de cele ale contemporanilor săi, I.Al. Bassarabescu,Vasile Pop, Mihail Sadoveanu, N. Beldiceanu, prin absenţa sentimentalismului, a oricăror speranţe în împlinirea unui vis, a unui gând, a unei dorinţe, de aici derivând sentimentul tragic al nuvelelor sale; momentele de vibraţie sufletească care apar în nuvele nu fac altceva decât să pună în evidenţă condiţia tragică a omului care se îndreaptă spre prăbuşire. Prăbuşirea e un laitmotiv al nuvelisticii lui Rebreanu, care se însoţeşte cu umilinţa, cea de-a doua dimensiune a universului său  uman. În nuvelele lui Rebreanu lumea e văzută organic, e o lume structurată pe cele două dimensiuni esenţiale: aceea a prăbuşirii şi a umilinţei. Nuvelele nu sunt privite ca entităţi, ca lucrări cu o autonomie literară, ci mai degrabă ca materiale ce vor intra în marile sale construcţii: recunoaştem personaje, întâmplări, situaţii şi chiar schema conflictuală şi tipologică a romanelor maturităţii sale în nuvele.

George Călinescu afirmă la începutul capitolului dedicat lui Liviu Rebreanu în Istoria literaturii române: ,,Că ar fi trebuit să se prevadă în nuvelele lui Liviu Rebreanu considerabila creaţie de mai târziu e lucru discutabil. Sigur este că astăzi descoperim în această nuvelistică liniile operei mature. Nuvelele sunt de fapt nişte simple aspecte. S-ar zice că un pictor de mari compoziţii s-a exercitat desenând detalii, braţe, pumni strânşi, picioare în vederea unei imense pânze, ce se ghiceşte a fi din câmpul vieţii rudimentare”.

Nuvelele nu constituie însă doar materialul disparat al marilor construcţii, ci reprezintă dezvoltarea organică, împlinirea treptată, prin aspiraţii, enunţări şi dezvoltări, prin detalii sau elemente de fond, succesiunea logică a închegării şi dezvoltării operei sale. Opera lui Liviu Rebreanu îşi definise de la bun început substanţa filosofică şi etică, a unei opere care s-a împlinit artistic, dar s-a structurat de la bun început din perspectiva viziunii ei asupra lumii şi a vieţii. Viziunea operei rebreniene asupra lumii a fost, aşa cum spunea George Călinescu, fundamental tragică: o lume bântuită de nefericire, în care orice vis e o iluzie şi orice iluzie se prăbuşeşte violent, o lume de oameni îmbătrâniţi înainte de vreme, o lume a regretelor că viaţa a trecut în contratimp.

Punctele de contact ale nuvelisticii cu romanul sunt numeroase. În nuvele sunt caligrafiate prototipuri de personaje şi situaţii a căror atmosferă se insinuează în opera de maturitate.