Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Precum în Poem...

Andrea Hedes

... Așa și pe pământ sunt cuvinte care cuprind in nuce semnificaţiile antologiei Melci aborigeni - Escargots aborigenes sub semnătura poetului Ioan Pintea şi apărută la Editura Charmides, Bistriţa, 2013, o antologie de poeme în limbile română şi franceză, versiunea în limba franceză aparţinându-i Letiţiei Ilea.
De ce precum în poem? Pentru că nu există un loc mai bun/ sub acest clopot uriaş de sticlă trăiesc... Pentru că acolo, sub acel clopot de sticlă, acolo e o altă realitate, un alt cer sublim, diafan, dureros, acolo e poezia, acolo sunt poeţii, iar ceilalţi, ceilalţi cu siguranţă n-au văzut tristeţe mai fermecătoare decât cea a poeţilor, melancolie mai fremătătoare - ca o floare atinsă cu inima iar la mijloc e cupa aurită din care bem cu voluptate toţi cei ce murim, dar această băutură, oricât de amară, nu ucide poeţii ci doar îi face, uneori, aidoma aerului. Melci aborigeni este pledoaria poetului pentru poezie. O pledoarie făcută fără ostentaţie, cu eleganţă sobră, în versuri cu tăietura atent realizată, cu echilibrul bine cântărit, cu tonalitatea interioară bine gândită, o pledoarie incantată elegiac. Crezul poetului Ioan Pintea este că poeţii nu trebuie izgoniţi din cetate, deoarece poeţii salvează cetatea iar poezia mântuie lumea.
Cine sunt, atunci, poeţii şi ce este poezia pentru a-şi permite să îmbrace un astfel de statut? Pentru a justifica o aşa mare iubire? Răspunsul vine din poemele definiţii ale stării de poezie, acea stare în care nimeni nu-i garantează că va fi învingător, de unde şi frumuseţea şi melancolia şi emoţia.
Cine sunt, aşadar, poeţii? Sunt cei ce ne apar în fresce, în scene – parabole închipuite de poetul Ioan Pintea din cuvânt: Noi stăm pe limb pentru că noi suntem poeţi/ şi filosofi şi pictori şi mai suntem...(...)văzduhul e prielnic pentru că/poluarea lui e chiar mireasma arhanghelilor (...)o întreb/ pe bucătăreasă: ce ar spune despre toate acestea sylvia plath,/ dar emily dickinson, dar oare konstantinos kavafis?/ şi ea îmi răspunde mereu tandru şi cu un zâmbet/ gracil ca o floricică de mărar în colţul gurii/ ”veniţi şi mâncaţisunteţi flămând aveţi stomacul gol şi,/ prin urmare, sunteţi un om ciudat aveţi viziuni şi vedenii, vă cunosc/ bine pentru că v-am văzut sub pom în grădină recitând poezii/ veniţi şi beţi o cană de ceai cu ceai de muşeţel şi într-o clipită o să vi/ se facă greaţă de lumea d-voastră pe care tocmai aţi închis-o/ între uşile ruginite ale metaforei veniţi la masă! (quintelnic). Iată dar, nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu poezie, iar poezia este cuvântul folosit în octava lui superioară, poezia poate deveni rugăciune şi poate urca la cer, dar pentru asta, poetul accede alte lumi, iar această condiţie superioară îl înstrăinează de omul de rând, între lume şi poezie e o graniţă. Va putea fi ea oare şterasă prin cuvânt?
O altă frescă definind poezia prin intermediul unei ”poveşti” puse în scenă este cea din muza apollinaire: stau înlăuntrul acestui poem ca într-un cuptor încins/ stau spui că mă vezi/ cum înaintez gol spre incinerare focul e fratele meu geamăn/ e înalt roşu şi foarte sănătos /(...) dacă mă sting nu garantezi reuşita acestui poem cea mai ascuţită flacără/ seamănă mult cu inima poemului şi cine/ poate să ţină în palmă tocmai inima încinsă a/ poemului şi să nu-şi ardă buricele degetelor/ şi pielea fină să nu înceapă să-i sfârâie triumfător?! Spui că mă vezi/ şi că dacă ard până la pucioasă,/ până la cenuşă, până la scrum/ scriu în sfârşit un poem genial spui că mă vezi/ Doamne!/ iartă-mă, am şi eu lucrarea mea/ de data aceasta focul e chiar muza apollinaire” Procesul creaţiei este văzut ca şi combustie, scena desenează proba cuptorului încins – metaforă a poemului, cu rădăcini coborând în solul veterotestamentar, sublimând în poem şi transformând în arta cuvântului semnificaţii sacre.
Mai amintim doar tabloul din binecunoscutul poem emily: sunt oare în stare poeţii să abandoneze poezia şi încet încet/ să se retragă în orăşelul armherst dragă domnişoară emily? şi acolo anonimi şi ascunşi în ei înşişi precum broasca ţestoasă/ ca pe-o bucată de sticlă să şlefuiască/ propria tăcere? Pot ei oare să lepede precum lepezi o haină învechită/ trecutul lor de fluture/ şi să devină omizi/ dragă domnişoară emily? (...) mai pot aceşti omuleţi frumoşincu mâini mici şi puternice/ să spargă între degete/ de dragul Domnului stelele cerului departe de lume/ şi ca nişte îngeri de foc să lumineze pâlpâind pâlpâind/ ţara mea/ dragă domnişoară emily? Întrebarea ar fi rămas retorică, aşa cum a fost ea la momentul aşternerii ei pe hârtie (sau pe ... ecranul calculatorului). Dar în lumea poeziei, în lumea aceasta care, cu tot cerul ei greu de meancolie, tinde spre perfecţiune, tinde spre divin, spre absolut, în lumea aceasta este cu putinţă ca răspunsul să vină chiar şi la o întrebare retorică. Iată-l: m-a atins şi mi-au crescut flori otrăvitoare şi obscene/ cu care foarte greu mă obişnuiesc/ m-a sărutat şi în momentul acela un fluid necunoscut/ mi-a dezintegrat şira spinării (...). Poemul se cheamă mulaj şi este scris de Andrei Pintea.
În încheiere, nu putem spune decât: ce graţioasă flacără, viaţa!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5