Pr. Radu Liviu Roșu: Sufletul - temnița mea!

Nu numai cei care muncesc din greu și au de înfruntat multe își pierd cumpătul, se afundă înlăuntrul lor și devin nefericiți când Dumnezeu rânduiește astfel încât să-i sfințească, ci și aceia care au de-a face cu sinele lor și se lasă în seama acestuia luați de val. Dumnezeu pentru unii iconomisește într-un fel lucrurile, pentru alții în alt fel. Sădește în ei elemente, care pe unul îl face melancolic, pe altul îl face agresiv, pe altul îl face să se simtă inferior, pe altul îl face să fie confuz, pe altul furios și pe altul nervos.

Și pentru că omul nu face lucrurile corect cum ar trebui să le facă, se afundă, îl macină văicăreala, este veșnic nemulțumit, iar nevoința lui nu este nici adevărată și nici justă. Foarte puțini sunt cei care se acceptă, pe deplin, așa cum sunt: „Acesta sunt!”. Omul poate fi ajutat, oarecum, și de psihologie, pentru a se împăca cu sinele său.

Numai că psihologia nu are nimic important de adăugat pentru depășirea stărilor și pentru transformarea omului întru Dumnezeu. Îl ajută doar să înțeleagă puțin mai bine, să-și accepte starea și să spună: „Sufletul meu, temnița mea! Aceasta este temnița mea! Aceasta este taina mea!”

Dar, oricât de căzut ar fi omul, și oricât ar fi de influențat din interior sau din exterior, este creat astfel de Dumnezeu, încât să poată spună: „Nu! Nu mă voi afunda, nu mă voi încredința, nu voi face hatârul altcuiva!”, adică, al stărilor care există înlăuntrul lui. Omul își va trăi temnița și martirajul său.

Vorbind despre tratarea dependențelor, metoda Minesotta, pe care am adus-o în discuție în articolele trecute,  vorbește despre schimbarea psihică totală, o metodă de recuperare care s-a dovedit a avea mai mare succes decât oricare alte metode de tratament laolaltă. Cea mai mare surpriză este aceea că tratamentul cel mai eficient pentru această boală fizică și mentală s-a dovedit a fi de natură spirituală.

Schimbarea începe prin debarasarea de egoism care devine ca o temniță. Dependentul, trebuie să se debaraseze de el, pentru că altfel îl ucide! Dumnezeu îi dă posibilitatea. Și se pare adesea că nici nu poate scăpa de egoism fără ajutorul Lui. Mai întâi de toate, a trebuit să înceteze a mai juca rolul lui Dumnezeu, pentru că n-a ținut. Dumnezeu va fi regizorul întregii lui vieți.

Atunci când stă la picioarele principiilor de recuperare, dependentul este confruntat brusc și dureros cu faptul că trebuie să se schimbe pe el însuși, să iasă din temniță. Schimbarea propriei persoane nu e ceva ușor de făcut pentru ființele umane și, în general, trebuie să existe o motivație puternică pentru a face acest lucru.

Din păcate, cea mai bună și cea mai eficientă motivație pentru a face o astfel de schimbare și a începe munca celor Doisprezece Principii este frica de moarte – sau ceva foarte asemănător. O motivație mai slabă tinde să aducă mai puțin decât rezultatele necesare. Este în același timp cea mai utilă, dar și cea mai dureroasă dintre condițiile umane.

El, eul nostru interior, prietenul nostru intim sau anonimul, acel ceva care ne deranjează mai mereu, ne atrage atenția, ne roagă, chiar ne imploră să facem două lucruri esențiale în viața noastră: să ne împăcăm cu Dumnezeu și să ne împăcăm cu noi înșine.

În primul rând, însuși sentimentul de a fi special este acela care tinde să le cauzeze probleme dependenților. A se gândi la ei ca la niște cazuri speciale sau a se transforma în victime ale circumstanţelor joacă un rol important în procesul de a face faţă vieţii ca dependent activ. În multe privințe, dependentul crede că propria voință bolnavă este ”Dumnezeu”.

Restul lucrurilor îi par potrivnice pentru că  îl forțează să accepte realitatea pe care Dumnezeul Cel adevărat a creat-o și să renunțe la cel mai prețios lucru pe care îl are – relația cu drogul său. Recuperarea din dependență înseamnă restaurarea voinței umane, așa cum a intenționat Dumnezeu de la început, iar smerenia și acceptarea sunt pilonii principali de la care poate pleca dependentul în recuperare.

Smerenia cere ca fiecare să-și recunoască și slăbiciunile sale, precum și să recunoască în același timp și părțile bune ale lui și ale aproapelui. Fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a harului dumnezeiesc, nici credința desăvârșită, nici rugăciunea cuviincioasă, nici pocăința adevărată și nici stăruința în bine.

Acceptarea este de fapt punctul din care poți începe schimbarea, din care îți dai voie să-ți valorifici potențialul. Acceptarea necondiționată de sine presupune ca persoanele dependente să se accepte pe ele însele, ca oameni, chiar dacă nu se comportă tot timpul perfect, corect și inteligent și chiar dacă nu obțin de la ceilalți respect, iubire si aprobare. Pentru ca ceva nou să se nască, ceva vechi trebuie să moară.

Este necesar apoi să-și schimbe percepția despre ele, deoarece are o foarte mare însemnătate ce este omul, ce este fiecare dintre noi, în adâncul lui. Pentru că orice ar face omul, un singur lucru este imposibil să facă: să nu mai existe. Va exista pe vecie. Aceasta este marea tragedie.

De aceea este necesar să-și schimbe părerea despre ele și să se privească cu ochii cu care le privește Dumnezeu.

Apoi, de o mare importanță este și modul în care îi privim pe ceilalți. Este necesar să ținem seama că omul nu poate fi conceput fără semenii săi. Viața firească a oamenilor este deschidere spre alții. Dacă până mai ieri îl ura pe cel de lângă el, pe părintele, soțul, mama, fratele, etc. pentru ceea ce i-a pricinuit în viață, odată cu intrarea în recuperare este necesar să-și schimbe atitudinea de relaționare cu ei.

Puțini înțeleg că viața în recuperare înseamnă esențialmente o viață comunitară și o viață de lucrare în duhul responsabilității pentru creșterea spirituală în Dumnezeu.

Odată intrate în recuperare, pentru persoanele dependente, nu ar trebui să existe nimic care să le împiedice să pună început bun. Cel ce are ceas, de câte ori constată că acesta nu indică ora corectă, îl reglează.

La fel se întâmplă și cu cei care aleg calea recuperării. De câte ori li se întâmplă să întâmpine dificultăți, apelează la ceea ce au învățat în recuperare. Se explorează pe sine, analizează încotro vor să meargă, folosesc instrumentele recuperării.

Acei oameni stau în orice clipă înaintea lui Dumnezeu, se smeresc, caută îndreptarea imediată a greșelilor, se încredințează lui Dumnezeu, le pare rău de greșeli, caută să nu le mai repete, sunt curajoși și nu le este teamă.

Atunci când ne scârbim de noi înșine, de una sau de alta, să nu mai amânăm momentul și să ne punem în genunchi și să strigăm la Dumnezeu „Ajută-mă, Doamne, să vreau cu toată inima mea să pot!”. De cele mai multe ori, marea noastră problemă nu este că nu putem să ne vindecăm, de patimi sau de altele, ci că nu vrem.

Și pentru ”a vrea” este o rugăciune extrem de simplă și la îndemâna oricui: „Doamne, ajută-mă să vreau să pot: să mă las de fumat, să mă las de pierdut vremea, să mă las de răcnit de mânie la soț, soție sau copii, să mă las de mințit” și de toate cele care ne amărăsc.

Ca și încheiere să nu uităm că recuperarea este pentru toți. Este necesar în acest sens să luăm lucrurile așa cum sunt. Fiecare dintre persoanele dependente este necesar să cunoască cine sunt. Starea lăuntrică este una specială. Este nevoie să fie ajutate, dar trebuie să aibă dispoziția necesară.

Să nu le fie rușine, să nu le fie teamă să accepte ceea ce sunt. Nu ceea ce vor să fie, ci ceea ce sunt. Numai așa există șansa să se întâmple ceva bun cu ele.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți.

Cu Har și Bucurie, al vostru umil prieten, Pr. Roșu Radu Liviu!