Pr. Maxim Morariu: Gânduri de dincolo de Ocean la Praznicul Sfântului Nicolae

Iubiții mei,

Viața Sfântului Nicolae vine să vorbească fiecăruia dintre noi despre valori perene. Și despre importanța lor în viața noastră. În modul de a trăi al Sfântului Ierarh din Mira Lichiei se îngemânează dreptatea cu curăția morală, dragostea și credința. Cel pe care-l avem în vedere e un om de-o verticalitate extraordinară. Unul care trăiește viața în curăție. Atât de curat încât ușile bisericii aflate în căutare de păstor se deschid singure înaintea sa atunci când vine la slujbă, astfel încât acest lucru e considerat de către cei prezenți un semn al alegerii divine în treapta arhieriei.

E un om care se remarcă la Sinodul Întâi Ecumenic drept o prezență activă. Una care pune probleme ereticului Arie prin prestanță și statornicie. Și care-l consacră în rândul participanților de renume la marele eveniment.

Ceea ce-l face însă  pe Sfânt să supraviețuiască în conștiința generațiilor următoare lui e generozitatea. Manifestată sub forma dragostei care-i pusă  în lucrare în chip discret, ea îl aseamănă cu însuși Creatorul. Cele trei fete ajung să simtă pe propria piele modul în care Dumnezeu lucrează prin cei care fac voia Sa. Lumea însăși se îmbogățește prin faptul de a avea astfel de oameni, pe care ține să-i asume. Ca parte a patrimoniului universal creștin.

Iubiții mei,

Dragostea pe care Sfântul o pune în lucrare în viața sa e una de-a dreptul exemplară. După modelul celei despre care vorbește Părintele Stăniloae atunci când definește Sfânta Treime ca structură a supremei iubiri. Una care învăluie și protejează. Cele trei fete se roagă. Sunt disperate. Lumea întreagă se dărâmă. Sunt forțate să abjure de la valori care, pentru ele sunt perene. N-au de ales. Sfântul le vede și le înțelege durerea. Știe și cum să le-o aline. Fără ca prin aceasta să le umilească, ori să le facă să se simtă ciudat în vreun fel. Cu discreție. Așa cum ar fi făcut-o Hristos însuși. De altfel, cred că modul în care are grijă Sfântul Nicolae de ele îl califică drept paradigmatic pentru orice formă de ajutorare. Căci adevărata milostenie nu se face cu emfază. Trâmbițând. Ori făcându-l pe cel căruia i se adresează să se simtă sărac. Neputincios. Umilindu-l. Ci cu delicatețe, drag și punându-l pe o treaptă de egalitate cu tine. Sacrificându-te, dacă e nevoie, pentru binele lui.

Nu degeaba, Ierarhul Mirei Lichiei a supraviețuit în conștiința populară drept cel care oferă daruri. Îndeobște copiilor. Căci oferta e legată direct de curăția inimii. Ori cine e mai curat și mai vrednic să primească un dar, dacă nu un copil? Însă, nu în mod exclusiv. Dacă ne rugăm cu credință, fiecare dintre noi suntem vrednici să beneficiem de pe urma generozității sale. Din belșug.

Faptul că tradiția l-a reprezentat în ipostaza de moș, de bătrân, e și el important. Într-o societate în care senectutea era valorificată așa cum se cădea, omul în vârstă era garantul multor lucruri frumoase. Experiența de viață îi califica e vârstnici să se pronunțe în chestiuni în care aveau ultimul cuvânt.

Privind înspre barba albă a Sfântului Nicolae, care vine să deconspire înțelepciunea lui și înspre chipul lui blând, să învățăm și noi cât de importantă este milostenia ca formă de manifestare a dragostei. Altcum, nu-i deplină! Îndrăzniți!