Din "Fântâna darurilor"

Pr. Alin Ciprian Cîndea: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

Pr. Alin Ciprian Cîndea, preot al Misiunii Greco-Catolice din Paris
Mulți oameni ai zilelor noastre consideră că sunt prea păcătoși, că pentru ei nu mai există iertare și că locul lor nu este în Biserică. E o gândire care blochează, un fel de paralizie mentală. Este o gândire pe care nu Dumnezeu o inspiră. Deoarece Biserica nu este un loc de excludere și nici un tribunal pentru cei slabi și păcătoși. Este mai degrabă un sanatoriu, un loc de primire pentru însănătoșire, altfel își trădează vocația. 

Papa Francisc, la începutul pontificatului său, ne amintea aceasta: “Biserica are nevoie mai mult ca oricând să-și exercite capacitatea de a îngriji rănile şi de a încălzi inima credincioşilor, de apropierea, de proximitatea. Eu văd Biserica precum un spital de campanie după o bătălie. Este inutil să-l întrebi pe un rănit grav dacă are colesterolul mărit şi glicemia crescută! Trebuie să-i îngrijim rănile. Mai apoi vom putea vorbi despre toate celelalte.” 

Cu toții trebuie să aprofundăm cunoașterea naturii lui Dumnezeu care se revelează în Sfânta Scriptură ca fiind răbdător și milostiv. Cu cât ne apropiem mai mult de El, reușim să ne dăm seama de sărăcia noastră afectată de păcat și să contemplăm mai profund iubirea Lui care ne poartă spre țărmurile mântuirii.

Dar oare credem, din adâncul ființei, că Dumnezeu este infinit de bun, răbdător și milostiv? Credem că Isus continuă să ne privească cu tandrețe chiar și atunci când rătăcim?

Pentru a înțelege răbdarea și iubirea lui, trebuie probabil să vedem cum se revelează în Sfânta Scriptură ”Dumnezeul nostru cel mult iertător” (Isaia 55,7). Cel mai impresionant lucru pe care îl putem descoperi, deschizând Evanghelia, este că Dumnezeu se bucură când iartă: ”Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.” (Luca 15, 7). Și exemplele pot continua: parabola fiului risipitor, oaia pierdută, drahma pierdută. Prin aceste pilde, Isus nu ne transmite un set de reguli în urma cărora putem obținem iertarea. Dimpotrivă, ne arată că iertarea lui Dumnezeu este nelimitată și că bucuria Lui este să ierte.

Tandrețea, mila și iertarea Domnului față de păcătoși poate părea ca o nedreptate pentru cei care se consideră drepți. Doar că Dumnezeu nu preferă păcatul în locul virtuții, dimpotrivă. Însă ceea ce iubește Isus la cel păcătos este faptul că acesta devine pe deplin conștient că nu se poate mântui singur. Recunoaște că ceea ce a făcut este greșit. Păcătosul știe că nu se poate salva prin simplele forțe ale voinței sale și de aceea își pune toată încrederea în Cristos. Iar pericolul celui care se consideră neprihănit ar fi să creadă că dobândește merite prin ceea ce face și că are dreptul să ceară lui Dumnezeu să-l răsplătească în funcție de ce crede el că este corect.

Din cauza unor pretinși drepți, unele comunități religioase riscă să devină loc de excludere și un fel de tribunal pentru cei slabi și păcătoși. Răbdarea, mila și iubirea sunt înlocuite cu asprime, judecată și neîncredere care distrug comuniunea. Ori, cei patru anonimi ai Evangheliei de la Marcu 2, 1-12, care îl poartă pe un om paralizat la Cristos, ne amintesc de vocația Bisericii. Puterea credinței lor, dragostea manifestată față de un semen de-al lor, încrederea în puterea și bunătatea infinită a Domnului i-a permis celui paralizat să fie vindecat în trup și suflet, să fie mântuit. A auzit ce nu a sperat vreodată: ”Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!.

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5