Ploaie de vară

În acest timp pluvial, al unei veri anunţate secetoase, testând parcă dispoziţia noastră de-a crede în previziuni, fie ele şi meteo, cu bucuria veselă şi tristă de-a putea spune „ vedeţi că nu ştie nimeni cum va fi?”, „vedeţi că n-au dreptate cei ce se joacă de-a viitorul?”, „vedeţi că se-ntâmplă totul/ toate pe dos?”, privesc aproape în fiecare zi (pentru că plouă aproape în fiecare zi), de la fereastră, din balcon, cum se desfac deodată ropote de ploaie (era să spun de aplauze), bogate pentru ochii uscaţi de aşteptare şi pentru pământul atât de solicitat, că nu mai e în stare să absoarbă niciun strop. Aşa că, apa pluteşte la suprafaţă, pe suprafeţe diferite. Scaldă urmele paşilor, acoperă iarba proaspăt cosită, curăţă păcatele zilei, formează perdea de raze, cortină transparentă, fără a şti cât e cădere şi cât e înălţare.
Astfel, retorica sintagmă a lui Holderlin, „la ce bun poeţii în vreme de secetă?!” îşi găseşte adaptare în, la fel de adevărata propunere, „la ce bun poeţii în vreme de ploaie?!...”
Ploaia înseamnă belşug. Ea aduce noroc şi anunţă „vremuri grase”. Ea anticipează bucurii, împliniri, rod al pământului dătător de hrană, de împăcare, de iubire. „Cine a murit pe ploaie”, spune înţelepciunea anonimă, e urmărit de regrete când se face vreme bună, îi pare rău după timpul ales, de renunţare definitivă.
Când plouă în Bistriţa, străzile sunt goale, ca atunci când se transmite la televizor vreun campionat de fotbal şi toţi stau în case, prilej de plimbare pentru solitari. Versurile cântate, la modă, „drumuri pline cu oameni goi”, se întorc în „oameni plini cu drumuri goale”...
Sfântul Ilie supraveghează vremea ploilor şi prezenţa lui se face simţită prin tunete şi fulgere, care nu sperie, pe cât fascinează. Aşa e ploaia de vară. Plouă pe neaşteptate. Soarele e gata imediat să preia rolul, din mers. Ivirea unui curcubeu răsplăteşte îndoiala. E semnul unirii între cer şi pământ, e împăcarea de pe urmă.
De aceea, când plouă, la Bistriţa, recit în gând, ritual al trăirii mele, poemul „Descântec în ploaie”, de Ana Blandiana: „Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile/ Înnebunitele ploi şi ploile calde/ Ploile feciorelnice şi ploile dezlănţuite femei/ Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit./ Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile/ Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,/ Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi/ Să ameţească, privindu-mă astfel bărbaţii./ Ştiu că-i urât să spui: Sunt cea mai frumoasă femeie/ E urât şi poate nici nu e adevărat/ Dar lasă-mă atunci când plouă/ Numai atunci când plouă/ Să rostesc magica formulă ...”