Pe un drum de baladă, la Albeştii Bistriţei

De la marginea satului Galaţii Bistriţei către Teaca, un drum lateral curge ca o baladă către plaiul mioritic al unei aşezări vechi ce visează încă la a doua tinereţe. Ajungi în Albeştii Bistriţei pe drumul recent asfaltat şi inaugurat oficial, cu panglică, despre care albeştenii, cei mai în vârstă, decanul fiind lelea Emilia a lui Arcălean, spun că este a doua minune. Prima, îşi aminteşte lelea Emilia, a fost când s-a aprins becul pe uliţă şi în casă, asta petrecându-se cu mulţi ani în urmă. La 3 km de centrul de comună, această aşezare, prin cei care se încăpăţânează să nu plece, dacă nu vin alţii să-şi facă aici un rost, continuă să rămână pe mai departe şi să trăiască. 2,6 milioane lei s-au investit în cei 2,8 km, despre care longevivul primar Vasile Găurean spune că a fost visul lui din totdeauna.

         Albeştii Bistriţei are ca an de atestare 1332, fondat de coloniştii saşi. După 685 de ani au mai rămas doi vieţuitori ai comunităţii săseşti, ca o mărturie poate a dăinuirii lor pe aceste meleaguri. În localitate au venit moţii din Apuseni, astăzi aici vieţuind 149 de suflete în 52 de familii. Satul se află pe un munte de sare, aici existând, în urmă cu sute de ani, o ocnă de sare, părăsită încă din secolul al XVIII-lea. Aşadar, din punct de vedere geologic, subsolul localităţii prezintă nişte caracteristici cu totul deosebite. Cei mai în vârstă încă-şi mai amintesc şi reţin poveştile de odinioară, cu băile de sare, cu binefacerile de care beneficiau localnicii, aşa cum sunt şi acum mândri că satul lor a dat un om de mare valoare, germanistul Karol Klein, ajuns director, în perioada interbelică al Bibliotecii Universitare din Iaşi. Acum, la sfârşit de iarnă, cu greu întâlneşti pe cineva să-l saluţi măcar ori să-l întrebi despre ce-i mai nou prin sat?! E o atmosferă închisă (şi la propriu, şi la figurat). Şcoala a fost desfiinţată, elevii, puţini la număr, sunt navetişti, învaţă la Dipşa şi la Galaţii Bistriţei. Ce păcat că şcolile săteşti au rămas doar o amintire. Satul, în general, spune un academician, devine, din păcate, o vale a plângerii. Navetă fac şi părinţii celor mici, Leoni pătrunde şi la Albeştii Bistriţei, iar de când cu asfaltul e o plăcere pentru şoferi să circule cu a 4-a. Localitatea este dominată de două biserici. Una de lemn, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, biserică adusă în sat de la Lunca Tecii, prin jertfelnicia unor credincioşi: familiile Faur, Pop, Tomolea. E o poveste interesantă aici. Cu trecerea anilor, biserica din lemn devenind neîncăpătoare, credincioşii au cumpărat Biserica Lutherană, care a fost sfinţită ca lăcaş de cult în august 2002 de către episcopul Vasile Someşanul, ne spunea părintele paroh Ioan Păcurari.

         Majoritatea albeştenilor sunt pensionari. Din agricultură şi de la stat. Terenurile, productive cândva, i-a determinat pe unii să continue vechea ocupaţie de creştere a animalelor. Sunt fermieri ce se luptă cu vremurile, uneori potrivnice. Fermieri precum Marius Petrea, Nicolae Cince, Vasile Hordouan, Daniel Roşca, Petru Iloaie, Daniel Costea, fam. Dumbrăvean cresc în bătătură bovine şi oi, iar produsele obţinute le valorifică către unităţile de procesare.

         La Albeştii Bistriţei nu vine nimeni, chiar dacă-i cheamă peisajele mioritice, aerul ozonat, liniştea din adâncuri şi de pe dealuri. Puţini sunt cei care se încumetă să îşi renoveze o locuinţă sau să-şi ridice una nouă. Acum, la marginea primăverii, oile ies din ţarcuri, câinii le păzesc, iar ciobanii – fermieri visează la mai binele aducător de bunăstare.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5