Pe Transcorvina, spre satul dintre dealuri, acolo unde un bulgăre mare de aur se ridică din spatele unui dâmb

         Revin, cel puţin o dată pe an în Bidiu, satul dintre dealuri, cum îl numea un distins cetăţean al aşezării, prof. dr. Vasile Andreica. De data asta nu am urmat drumul judeţean asfaltat ce duce la Nuşeni, ci din Corvineşti am pornit pe Transcorvina, un drum de hotar asfaltat ce străbate o zonă splendidă, cu pomi fructiferi şi viţă-de-vie, cu cereale şi fâneţe, raiul albinelor, cu multă sălbăticie. Drumul este opera primarului Vasile Encean, care mai are la activ şi alte asemenea isprăvi. Ajung deasupra Bidiului şi prima gospodărie este a lui Grigore şi Maria Beni sau, cum sunt cunoscuţi, Grigore a lui Sidor şi Cica lui Costan. Aici este poarta de intrare de pe Transcorvina în Bidiu. Dacă-i întâlneşti pe cei mai sus menţionaţi e musai să te bucuri împreună cu ei de ospitalitatea lor. Te invită cu inima deschisă la o cantă cu vin sau apă rece, la slănină cu ceapă, la brânza proaspătă, iar dacă nimereşti sâmbăta şi la cocorada cu brânză şi mărar.

         Despre satul copilăriei, slujitorul Bisericii Coroana din Bistriţa, părintele Vasile Beni, spunea „nu am văzut nicăieri un cer mai înstelat decât în ograda părintească, cu verile splendide în care munceam mult dar şi cele mai frumoase ierni, cu zăpezile asemenea din poveşti, cu omătul ce ne scârţâia sub papuci.

         Cobor pe uliţa pietruită şi-mi amintesc de fătul Vasile, cel cu vorbă de duh, de Petre a Gafti, un povestitor şugubăţ, de vecinii Dăiosu şi Tolac care stătea la gard, aidoma personajelor lui Preda, şi discutau despre mersul acestei lumi. Toţi aceşti nu mai sunt. S-au mutat în deal şi de acolo privesc, poate, lumea de astăzi.

         Satul pare pustiu. Pe drumul către Suseni nu mai sunt cărări între vecini, două-trei case mai trăieşte cineva. Nu mai este nici Ioan Grenea cu statura lui impunătoare care-ţi impunea respect. Îi întâlnesc aici, într-o zi caniculară de iulie, pe mai tinerii Corceag şi pe nora lui Ana Rusu, care vin periodic în sat la moşie. Inginerul Maxim Sulici este printre singurii care a lăsat oraşul şi s-a mutat la sat, după pensionare. Nu concepe un loc mai frumos decât acasă, la Bidiu, despre care-ţi vorbeşte cu pasiune şi cu date exacte despre viaţa de ieri şi de azi a localităţii. Este „profesor” de apicultură, aşa cum îi spun mulţi. Nu numai teoretician, dar este, mai ales, un practician, stupina, căţărată pe un deluşor, este parcă coborâtă dintr-o ilustrată de revistă de specialitate. În sat sunt cam 110 familii de albine. „A fost un an productiv, deocamdată, la salcâm. Sperăm ca şi în continuare să putem extrage miere tot aşa de calitate”.

         În centrul satului, pe marginea pârâului (curăţat sau în alte cazuri neîngrijit), conducte pentru apă. Satul se racordează la reţea. E un angajament al primarului Encean. Lucrările înaintează cu pauze uneori mult prea mari. Apa este necesară, mai ales în anii secetoşi, cum este şi 2023. Şcoala, în care învăţau peste 100 de elevi, este doar o ruină. Nu mai este nici Cooperativa lui Monicu de unde îşi cumpărau copiii biscuiţi şi Eugenia. Periodic, îl ajutam noi, dascălii, la inventar, iar Monicu, cu creionul de tintă după ureche, ne privea mulţumit.Doar la magazinul fostului primar, Gheorghe Pop, întâlnesc mai multă animaţie. Aduce de toate să-i mulţumească pe săteni. E singurul punct de aprovizionare din sat. Păşesc După Deal, arunc o privire în ograda lui Ioan şi Raveca, bătrâni acum, şi mă gândesc la anii când Ioan Ciotoroi (cum îi spun sătenii) ne aştepta cu canta plină cu apă dătătoare de bună dispoziţie. În ograda lui Augustin Năsălean, cel care a condus mulţi ani comunitatea prin vorbe şi fapte, feciorul, un gospodar desăvârşit, pasiune moştenită de la tatăl său, nu vrea să se lase de agricultură. Cultivă multe legume, face vin de la cioată şi te pofteşte să-l guşti. Tot aici în zonă l-am întâlnit pe Cosma, gospodarul care-ţi oferă lapte de vacă proaspăt. În sat, bovinele încep să devină o raritate.

         Satul Dintre Dealuri – Bidiu, comuna Matei – încet-încet parcă amorţeşte. Nimeni nu vine, în schimb, bătrânii încep să se retragă în locurile veşniciei. Dar până atunci, totuşi, viaţa merge înainte.