„Oştile de fiinţe de pe această planetă ce se străduiesc să redea cuvântului funcţia sacră se numesc scriitori »

- Cum a decurs anul 2010 pentru Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud, a carui preşedinte sunteţi?

- În normalitate, aş spune. Iar normalitatea include atât lucrurile bune, cât şi cele mai puţin bune. Dintre lucrurile bune – pentru că lor trebuie să le dăm prioritate ! – aş aminti în primul rând sprijinul financiar acordat de Centrul Judeţean pentru Cultură apariţiei unor volume ale scriitorilor din judeţ, în urma rapoartelor avansate de Comitetul Director al SSBN. Cred că este singura formă de sprijin material concret acordat creatorilor din judeţ, într-o formă organizată, în conformitate cu statutul societăţii noastre. Ea nu este deloc de neglijat. Apoi, este important că am avut şi posibilitatea să premiem câteva volume, ca în fiecare an, în cadrul galei ce o organizăm totdeauna la 15 ianuarie. Nu pot să trec cu vederea o amplă acţiune de popularizare a scriitorilor prin paginile ce li se dedică lunar şi individual, urmare a unei foarte bune colaborări şi înţelegeri cu ziarele « Răsunetul » şi « Mesagerul ». Profit de ocazie ca să mulţumesc şi public celor două redacţii. În fine, o seamă de dificultăţi întâmpinăm prin faptul că activităţile de grup sunt mai puţin agreate de scriitori. De pildă, am fi vrut să edităm în volum răspunsurile autorilor la o anchetă interviu (cu episoade găzduite lunar de « Răsunetul »), cu întrebări mai abrupte şi mai puţin convenţionale, având menirea să ducă la răspunsuri care să creioneze şi din alte perspective personalitatea creatorilor. Lucrurile au demarat, se mişcă, dar reacţiile sunt destul de încete. Sper ca măcar în 2011 să putem edita volumul, pentru că nu va fi lipsit de interes.

- Care credeţi că a fost cel mai bun moment al anului trecut pentru literatura bistriţeană?

- Până la urmă, literatura este rodul unei activităţi individuale, aşa cum este orice act creativ. Momentele bune ale literaturii bistriţene au fost succesele fiecărui scriitor în parte. Faptul că s-au publicat nu puţine cărţi la edituri de prestigiu (am in vedere, desigur, acele edituri care dispun de o reţea de distribuţie ce acoperă în bună măsură spaţiul naţional şi au un program de promovare a cărţilor) sau că au fost comentate volumele colegilor nostri în publicaţii de specialitate de primă importanţă ale vieţii noastre culturale, constituie fără doar şi poate izbânzi ale literaturii bistriţene. Asemenea realizări ale autorilor de pe meleagurile noastre au devenit din ce in ce mai frecvente şi ele constituie o dovadă a maturizării vieţii literare de aici, o dată cu pătrunderea în spaţii de interes ce depăşesc aria geogrefică a locuirii.

-Vă mai amintiţi care a fost prima carte pe care aţi primit-o in dar?

- Nu, nu cred că îmi amintesc. Eu am deschis ochii printre cărţi. Tatăl meu era învăţător şi director, iar noi locuiam în şcoală. Acolo am copilărit. Dulapul dintr-o sală de clasă, în care era biblioteca, era şi dulapul meu. La vârsta de 5 ani am ştiut citi şi scrie cu litere de tipar, fără să-mi dea nimeni lecţii. Cărţile au înlocuit de multe ori jucăriile mele, dar au însemnat şi lucrurile cele mai serioase. Am avut încă de mic copil un mare respect pentru ele. Îmi amintesc, în schimb, care a fost prima carte ce am cumpărat-o. Eram prin primele clase ale şcolii primare când am adunat cu multă dificultate opt lei şi 25 de bani ca să cumpăr de la prăvălia din sat « Rob Roy » de Walter Scott (tata avea pe atunci un salariu de vreo 600 de lei). Am ţinut mult la cartea aceea, deşi nu am reuşit să o citesc decât peste vreo doi ani. O mai păstrez şi acum.

- Dar primul scriitor pe care l-aţi văzut în carne şi oase?

- Primul scriitor pe care l-am cunoscut a fost colegul meu de internat, Ioan Alexandru. Eu eram prin clasa a cincea a şcolii sportive din Cluj, devenită apoi secţia sportivă a Liceului Nicolae Bălcescu, iar el era în ultima clasă de liceu la “Bariţiu”, dar era cazat în internatul nostru. La vremea aceea era deja poet debutat în revista “Tribuna”. La ore târzii ne vorbea în sala de lectură de la demisol despre Lucian Blaga şi declama din poeziile acestuia, până când pedagogul ne descoperea şi ne alunga la culcare (pe noi, cei mici, nu pe el). L-am cunoscut şi pe Blaga. Mai bine zis, l-am văzut de mai multe ori, tot în acea vreme. În timpul copilăriei mele, a primilor ani de şcoală în capitala Ardealului, Clujul nu era un oraş comparabil cu cel de azi. Nu existau blocuri şi nici cartierele de azi, iar după câteva luni de ieşit prin centru, aproape că ştiai după fizionomie pe toată lumea. Eu frecventam zona de lângă agenţia de voiaj unde se adunau chibiţii echipei de fotbal « Ştiinţa » (rebotezată mai târziu « Universitatea »), dornic să prind şi eu din zbor câte o poveste inedită, cu care să fac senzaţie la internat. Mi-a atras atenţia de mai multe ori un domn ce venea dinspre strada Napoca, pe marginea trotuarului, cu o privire absentă, meditativ, cu linia gurii făcută pentru tăcere, îmbrăcat într-un loden a cărui culoare nu putea fi definită. L-am urmărit totdeauna cu o curiozitate aproape inexplicabilă. Abia când poetul a murit şi i-am văzul fotografia în « Tribuna », mi-am dat seama că a fost Lucian Blaga.

- Cum este omul Andrei Moldovan în viaţa de zi cu zi, spre deosebire de scriitor ?

- E greu să desparţi în felul acesta lucrurile. Eu nu cred în scriitorii de duminica sau în cei care se aşează în faţa hârtiei doar când au timp. Cel care aspiră la condiţia de scriitor trebuie să sacrifice multe lucruri. Pentru mine, televizorul nu există pentru mai mult de o oră pe zi, nu ies la partide de pescuit decât de vreo două ori pe an, deşi îmi place, nu îmi pot permite să îmi pierd timpul la petreceri, deşi sunt un om comunicativ, în general îmi planific timpul la nivelul minutelor şi tot rămân în urmă cu câteva săptămâni în privinţa obligaţiilor mele de colaborare cu publicaţiile literare. În schimb, îmi câştig existenţa de zi cu zi din activitatea mea la catedră, ca profesor de literatură. Nu e o meserie bănoasă, dar e cea care mi-am ales-o şi pe care o fac cu plăcere. Încerc să le arăt elevilor că literatura e o parte din viaţă, că te poate ajuta să te cunoşti mai bine, că îţi poate oferi alternative, că poate contribui la realizarea unei armonii interioare atât de necesare într-o lume care devine din ce în ce mai dinamică. Avem o comunicare bună şi pot spune că elevii mei nu m-au dezamăgit niciodată. Nu sunt de accord cu acei colegi care se plâng că astăzi elevii nu mai învaţă. Problema trebuie căutată în altă parte. Ţin să spun că în faţa elevilor nu pot să bag mâna în foc că nu sunt şi scriitor. La fel, scriitor sunt şi cănd, la moşie, îmi îngrijesc trandafirii sau viţa de vie, pentru că asta îmi dă un echilibru spiritual de care am nevoie. Tot aşa, nu pot spune că l-am alungat pe scriitor când – foarte rar! – îmi exercit talentul de bucătar, cu condiţia să nu fiu deranjat de nimeni, pentru că de fiecare dată iese câte o capodoperă. Când păcătuiesc astfel, îmi place să fiu lăudat.

- Aveţi o colectie de reviste rare. Când aţi început să adunaţi aceste exemplare? Mai aveţi şi alte pasiuni similare?

- E adevărat, am deschis în vară, la Bistriţa, o expoziţie cu presă românească literară, de la Heliade Rădulescu şi Asachi până aproape în contemporaneitate. Am precizat atunci că nu sunt un colecţionar, ceea ce e conform cu realitatea. Pentru mine toate astea şi multe altele sunt instrumente de lucru. Ele mă scutesc să pierd zile întregi prin biblioteci documentare şi mă apropie de imaginea unei vieţi literare de altădată în formele în care ea a trăit. Nu pot să spun că am început să adun la un moment dat. O parte le-am moştenit, altele le-am primit de la prieteni, dar sunt şi exemplare care le-am cumpărat. Lucrurile stau la fel şi în cazul cărţilor vechi ce le am (unele din secolul al XVIII-lea), a numeroase ediţii princeps, începând cu I. L. Caragiale (ediţia fraţilor Şaraga, 1895), Delavrancea, I. Slavici, Mihail Dragomirescu, Garabet Ibrăileanu, Liviu Rebreanu (peste 15 ediţii princeps), M. Sadovianu, I. Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi mulţi alţii. Aş putea adăuga cărţi cu dedicaţii şi autograf de la scriitori clasici (Eugen Lovinescu, Octavian Tăslăuanu, I. Chinezu, Liviu Rebreanu, Cincinat Pavelescu, Felix Aderca etc.), ediţii critice începând cu cele din perioada interbelică, o bună reprezentare a literaturii franceze inclusiv prin ediţii de opere complete, numeroase cărţi de teorie şi critică literară editate la Paris. Vor mai fi fiind şi altele. Fireşte că toate astea cântăresc ceva în raft, dar eu nu le consider colecţii, pentru că nu s-au adunat ca să-şi doarmă somnul în bibliotecă.

- Dacă ar fi să optaţi pentru o singură carte pe care s-o luaţi într-o călătorie, care ar fi aceasta, înafară de Biblie ?

- Când călătoresc nu citesc, ci am curiozităţi şi observ locurile prin care trec, cu oamenii lor. Cred însă că întrebarea e formulată ca să mărturisesc titlul unei cărţi pe care aş citi-o din plăcere dacă aş avea răgaz. Ei bine, în acest caz, cred că ar fi un volum cu poveştile lui Ion Creangă.

- Cuvântul credeţi că este mai presus de gesturi?

- Ne-am obişnuit prea mult să vedem doar funcţia de comunicare a cuvântului, funcţie prin care acesta ar putea concura cu gestica. Ce ar fi să ne amintim că originea cuvântului este una sacră, nu numai la creştini? Oştile de fiinţe de pe această planetă ce se străduiesc să redea cuvântului funcţia sacră se numesc scriitori. Gestul este hărăzit oricărei fiinţe, câtă vreme cuvântul este dat doar acelei « trestii gânditoare » numită Om.

- V-aţi apropiat mult de Rebreanu şi Coşbuc, lucru firesc pentru un intelctual născut pe aceleaşi meleaguri. Unde îi vedeţi în literatura de azi ?

- Unde îl vedeţi azi pe Enescu? Unde îl vedeţi pe Grigorescu şi unde pe Brâncuşi? Oare apariţia altor valor a trebuit să îi anuleze, să îi dea uitării? Valorile esenţiale ale unei culturi nu sunt concurenţiale, nu se neagă între ele. Coşbuc şi Rebreanu sunt repere de netăgăduit ale patrimoniului nostru naţional. Unde altundeva aş putea să îi văd?

- Cum a fost anul 2010 pentru scriitorul Andrei Moldovan?

- Aş spune că a fost un an bun, unul de muncă rodnică. A fost un an în care am pregătit pentru tipar trei volume. Este vorba despre o carte de consemnări critice, în librării în zilele astea, apoi despre un volum, « Poeţi români de azi », ce va sta la baza unei viitoare istorii a poeziei române de după 1990 şi, în sfârşit, « Suferinţele limbii române », despre frecvente greşeli în utilizarea limbii noastre. Să mai spun că în acest timp am continuat şi colaborarea cu Niculae Gheran, pentru valorificatea corespondenţei indirecte a lui Liviu Rebreanu şi că mi-am permanentizat prezenţa în mai multe reviste literare din ţară, mai susţinută fiind în « Vatra ». Nu mă plâng.

-Care sunt proiectele societatii, ce le doriţi realizate în 2011?

- Toate, altfel nu le-am fi proiectat.

- Aveţi un mesaj pentru colegii scriitori?

- Mai degrabă o urare, fiind la început de an. Le doresc să fie extrem de productivi în materie de creaţie literară şi să dea numai capodopere!