Ortodoxia lui Eminescu

În aceste zile, pline de spiritualitatea sărbătorilor de iarnă, mai ales de Naşterea Mântuitorului, se cuvine ca la mijlocul lunii ianuarie să ne amintim de cel numit de Constantin Noica “omul deplin al culturii româneşti”, lucru accentuat şi de către istoricul Nicolae Iorga.

Se cunoaşte faptul că Eminescu, pe lângă ceea ce l-a făcut cunoscut în cultura română, poezia, a fost şi un fin ziarist, dar şi un polemist tăios, mai ales în scrierile sale despre credinţa străbună şi biserică, care pentru poetul nemuririi noastre “Biserica Ortodoxă Română, creaţiune eminamente naţională, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea domneşte puternică şi dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”… E vorba de Transilvania (ziarul “Timpul”, nr. 63/1882). Astfel, …”În Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţământul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de câmp, el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar şi în cele juridice ale poporanilor săi. Cu toată toleranţa care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduinţa ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieţii religioase se ţeseau în tot organismul social: în familie, în şcoală, în realităţile economice chiar”, apoi Eminescu continuă: “Biserica la noi este nu numai comunitate religioasă, ci şi naţională. A existat în ţările noastre, sute de ani, cler grecesc. Confundatu-s-a el vreodată cu clerul român, fie de mir, fie călugăresc? Nu. Din contră, au fost opuşi unii altora. Totdeauna mitropoliţii şi ţara căutau să depărteze acest cler străin, intrat prin mănăstirile închinate, deşi erau de o lege cu noi.

În Banat, românii s-au despărţit şi de sârbii de aceeaşi lege şi-şi au episcopul lor propriu… românii nu vor să fie în comunitate religioasă cu străinii, deşi recunosc identitatea dogmelor şi a canoanelor.

Poporul nostru n-a făcut o distincţie rigidă în cadrul comunităţii naţionale între ortodocşi şi greco-catolici, întrucât aveam un cult identic, iar deosebirile nu au înţeles decât pentru clerul superior” (vezi revista “Studii Teologice”, Bucureşti, nr. 1/1990, pag.29, 30, 31 şi 25).

Luând cunoştinţă de derapajul greco-catolicilor spre unguri, Eminescu mai scria în “Timpul”: “Din ziua în care catolicii s-au făcut complici unei acţiuni îndreptate contra neamului românesc, ei şi-au pierdut orice drept la simpatiile noastre. Ei ne sunt deopotrivă cu păgânii şi cu toţi cei fărădelege” (Legea Românească, 1936, nr. 5, pag.65), Eminescu întrebându-se: “Cine poate să ne spună unde are să ne ducă această dezbinare făcută acum între români?”

Aceste opinii ale lui Eminescu erau, cu siguranţă, cunoscute canonicului de la Blaj, Al.Grama, care a scris cartea “Mihai Eminescu – studiu critic, Blasiu, 1891, care a făcut nişte afirmaţii tendenţioase, sub toată critica: “Eminescu n-a fost nice geniu, nice cuprins de lumea ideală, ci un biet versificatoriu, tare de rând, tâmpit pentru lumea aceasta, prin natura sa, prin ocupaţiile şi tendinţele sale şi prin aerul social şi literatoriu în care a trăit. Cuprinsul poeziilor lui e monstruos, un adevărat lupanar literar, buruiană puturoasă” – Eminescu fiind considerat de Grama periculos, corupător, demoralizator al tineretului, acuzându-l de plagiat, de decadenţă monstruoasă, descompunere, blazare etc. Faţă de aceste afirmaţii “opera” lui Grama a fost considerată “monument de ură şi prostie doctă” (G.Călinescu), “monument de ură şi rea credinţă, de răstălmăcire şi ignoranţă” (A.Plămădeală)