Omagiu

Există nume la auzul cărora ne însufleţim şi inima noastră se umple de evlavie ca şi la aducerea aminte de o mare sărbătoare şi între aceste nume este şi cel de dascăl.

Am considerat şi consider că nu este profesie mai nobilă, mai frumoasă şi mai plină de mulţumiri sufleteşti ca aceea de dascăl. Este o muncă de adevărat apostolat, este o muncă plină de sacrificii, de dăruire, o muncă care cere răbdare, care pretinde un meşteşug bine stăpânit, neţărmurită dragoste faţă de copii.

Un dascăl adevărat nu poate exista dacă nu are vocaţie. Nu văd ce lucruri mai minunate ar putea exista ca atunci când vezi că din picăturile cunoştinţelor tale, ce le verşi în sufletele unor fiinţe nevinovate, picături ce se înşiră cu mugurii pomilor, în bobiţe verzi, pe crenguţele fragede, aprind lumini ce luminează chipurile lor. Da, profesia aceasta cere o măiestrie desăvârşită, căci nimic nu este mai greu decât a modela suflete, dar nici nu există satisfacţie mai mare ca atunci când culegi roadele bogate.

Copiii vin la şcoală din zone diferite, având cercul lor de reprezentări, aptitudini şi preocupări, iar dascălul transferă farmecul vieţii de familie între pereţii clasei şi trebuie să cunoască individualitatea fiecărui vlăstar. Cu tactică şi răbdare trebuie călăuziţi paşii spre a pătrunde în tainele cunoaşterii şi munca aceasta trebuie făcută an de an, căci alte şi alte generaţii bat la porţile şcolii.

Este greu, dar strădania depusă este răsplătită de satisfacţia încercată atunci când vezi mânuţele agitate în aer, ce vor să însemne că ei pot răspunde corect la întrebările adresate. Este exact starea de linişte de care un dascăl are atâta nevoie, dar, din păcate, el nu mai este lăsat în pace să lucreze ca pe vremea d-lui Trandafir, manualele sunt tot mai încărcate şi mereu se dau tot felul de şabloane care numai la randament şcolar nu pot duce. Prin munca lor la clasă şi numai prin muncă, un dascăl se perfecţionează!

Un dascăl adevărat are mereu în faţă lozinca conform căreia: „Indiferent cine şi ce eşti, fă-ţi cu demnitate datoria legată de chemarea ta. Căci nu este tezaur mai scump decât cultură. Calea spre cultură o deschide şcoala şi, prin şcoală, dascălul”.

Dar munca unui dascăl nu se rezumă numai la descifrarea scris - cititului, a înţelegerii fenomenelor din jur căci generaţiile se pregătesc în şcoală, nu pentru şcoală ci pentru viaţă şi atunci ele trebuie educate în spiritul unor însuşiri frumoase ca: buna cuviinţă, respectul faţă de cei mari, iubirea faţă de Dumnezeu şi biserică, faţă de şcoală, cinstea, curăţenia, modestia, adevărul, binele, frumosul, cinstirea valorilor neamului şi tendinţa de a le împlini.

Pe dascăl îl putem asemăna cu o casă de sticlă în care florile primăverii totdeauna înfloresc, ca o barcă, care, pentru binele oamenilor pluteşte fără să se odihnească, cu eroul din poveste, legat de acea stâncă pe care gândul că a aruncat scânteia în pieptul oamenilor îl însufleţeşte iar dacă simte că acea scânteie se stinge, el se întristează.

Şi pentru toate acestea, tributul celor care au trecut prin şcoală, prin mâna dascălilor, ar trebui să fie: cinstirea, dragostea şi recunoştinţa.

Cu gândul că poate multe din generaţiile mai tinere de dascăli nu au avut ocazia să citească o extraordinară poezie, îmi îngădui să o reproduc aici:

Învăţătorul

de Th. D. Sperantia

Învăţător, tu ai un mine

Ce l-a avut Mântuitorul.

Pe urma lui păşeşte astăzi

Să luminez întreg poporul,

Precum făcu Mântuitorul!

Când suspină sub apăsarea

Robiei vechi, întreg pământul,

Atunci trimis de sus de Tatăl

Se întrupă ca om Cuvântul

Să mânuiască-ntreg pământul.

Pe cei rămaşi în întuneric,

Ce au nevoie de lumină,

Învăţătorule -ndreptează-i,

Pe calea vieţii cea senină

Către dreptate şi lumină!

Atunci, venind Mântuitorul,

S-a dat pe El de pildă vie,

Acum să ştii, c-al tău e rândul:

Această cinste-ţi vine ţie

Să fii la alţii pildă vie!

Învăţător, tu ai un nume

Ce l-a avut Mântuitorul.

Pe urma lui păşeşte astăzi

Să luminez întreg poporul,

Precum făcu Mântuitorul!”

Sandu Moldovan