O „icoană vie”. Arhimandritul Teofil Părăian (1929 – 2009)

Poate că așa li s-au părut multora, mai ales în ultimii săi ani de viață, acelora care l-au cunoscut, l-au ascultat ori i-au citit cărțile.

   „Bătrânul acesta, cu chipul rumen și pletele dalbe, robust, surâzător, agil și hâtru”, a viețuit mulți ani la Mănăstirea ctitorită de domnul Țării Românești Constantin Brâncoveanu, în jurul anului 1700, la Sâmbăta de Sus. Când îi citești scriereile ori îl asculți vorbind, simți cum asupra ta coboară o boare a prospețimii ce are ceva din ascuțimea crestelor Munților Făgăraș, din mirosul coniferelor ori tăria apelor de munte, iar părintele, „un bătrân care se încăpățânează să rămână veșnic tânăr”,    ...   „o stare de spirit”, care se străduiește să arate calea sufletului spre lumină. Omul are nevoie de o „îndrumare spirituală” pentru a putea participa conștient la Sfânta Liturghie, pe parcursul căreia timpul istoric se comprimă, deoarece într-un timp fizic scurt, se petrec „taine” pe care mintea omenească încearcă să le înțeleagă, să se supună lui Dumnezeu, cu toate că tainele se primesc, nu se cercetează, ele devin mijloace de limpezire și întărire a credinței. Prin puterile noasttre nu ne putem mântui sufletul, ne mântuim prin puterea lui Dumnezeu care și-a trimis pe Pământ pe unicul său fiu, ca mijlocitor al mântuirii noastre.

   O „taină” pare să fie și Arhimandritul Teofil Părăian, care cu toate că era nevăzător din naștere, acumulase o vastă cultură religioasă, era capabil să explice pe înțelesul tuturor credincioșilor sensurile profunde ale credinței ortodoxe, să-i facă părtași la bucuria ce o dă participarea la Sfânta Liturghie, să arate căile și etapele prin care se poate dobândi liniștea sufletească de care fiecare are nevoie.

   Cu mulți ani în urmă, împreună cu preotul paroh, cu ocazia unei excursii cu elevii, am fost găzduiți la Mănăstirea din Sâmbăta de Sus, unde viețuia părintele Teofil Părăian. Acesta ne-a primit, ne-a vorbit puțin derspre importanța credinței, ne-a binecuvântat pe fiecare, ne-a îndemnat să spunem cât putem de des „rugăciunea inimii”   ...   „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă și pe mine păcătosul”, rugăciune pe care el o spunea de sute de ori pe zi. Ne-a îndemnat să poposim în cât mai multe mănăstiri, care sunt   ...  „o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului”, care dau  „Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă”. Din înțelepciunea părintelui Teofil Părăian te poți infrupta dacă parcurgi pe îndelete culegerile de reflecții și cuvântări „Veniți de luați bucurie” și „Gânduri bune pentru gânduri bune”.

                     Prof.  Rus  Augustin