Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

O expoziţie îndelung gândită. Interviu realizat de Vasile Duda cu Lina Ţărmure, Georgiana şi Eusebiu Josan şi Alina Ilea

Complexul-Muzeal Bistrița-Năsăud NOD: expoziția de pictură a artiștilor plastici Georgiana și Eusebiu Josan, curator de Lina Țărmure

Masterand în Studii Vizuale și Curatoriale la Universitatea Națională de Arte București , Facultatea de Istoria și Teoria Artei, Secția Istoria și Teoria Artei, Lina Țărmure este curatoare a expoziției NOD, artiști: Georgiana Manea-Josan, Eusebiu Josan. Pentru prima dată ne bucurăm de experienţa tinerei bistriţence acasă. O scurtă carte de vizită arată astfel: Curatoare a spațiului expozițional La Cave, din cadrul Institut Français de Cluj. Expoziții curatoriate:  Maria Brudașcă - INSTAGRAFII; Cristina Cantemir, Mihaela Vanca, Ana Coroi, Ioana Man, Roxana Oroian - re:start; Daria Langa - O serie de neregularități tehnice; Heidi Tradnik - Echilibru. Plus ou moins; Schoppelcut - Anatomia orașului; Amaia Molinet - The Spring I lost | The Lack of Touch. Co-fondator și manager spațiu expozițional tip artist-run Diptych Art Space, în parteneriat cu Zoltán Béla, Str. Plantelor 58, București (România). Voluntar Fundația Culturală Societatea de Concerte Bistrița. Prezentare „Din culisele unui artist-run space” în cadrul Conferinței Naționale ITAmix #8. Curator „Ziua studentului UNARTE la MNAC”. Membru fondator al ALIAJ - Bucharest’s artist run spaces alliance.

NOD reunește direcțiile a doi artiști aparent diferiți, însă guvernați de aceeași nevoie de abstractizare a trăirilor interioare, a gândurilor și experiențelor trăite sau visate.

Georgiana Manea Josan (n. 1974, București) alcătuiește un discurs vizual care se conturează tot mai mult - aproape exclusiv - în jurul unui univers vegetal, mereu inspirat din peisajele documentate de artistă în călătoriile sale. Așadar, Georgiana își creează, printre zgomotele și betoanele orașului, propriile grădini abstractizate, înconjurate de alte panorame naturale, realizate în diverse planuri și straturi de vopsele de ulei, acrilic sau lavabilă. Weltanschauung-ul îi este completat de diverse elemente simbolice, precum ochiul, care lasă loc unor interpretări ce vizează dimensiuni spirituale și culturale.

Eusebiu Josan (n. 1968, Sebeș) se auto-caracterizează ca fiind „într-o continuă convulsie”, fapt ce reiese (și) din asocierile sau disocierile de culori folosite în compozițiile sale. Deși convulsia apare ca ceva spontan, artistul se identifică cu acest concept în măsura în care șocurile îi conferă o viziune prevestitoare a rezultatului final, la care tinde să acceadă prin diversele „calcule” și structuri de lucru extrem de gândite în prealabil. Lucrările sale devin, așadar, prelungiri abstracte ale gândurilor și structurilor neuronale care devin parte integrată în travaliul artistului. Arhitectura compozițională a lucrărilor integrează urmări ale comoțiilor sale, metamorfozate în dimensiunea gestualistă pe care Eusebiu Josan o manifestă pe pânzele sale.

Precum în fizică, cei doi formează un cuplu caracterizat de două forțe egale - în acest caz, mânate de o energie abstractă - însă de sensuri opuse. Pe de-o parte, se conturează diverse stări contemplative care converg într-o transă guvernată de sentimente definitorii pentru rezultatul final, iar la polul opus se observă un discurs cerebral, determinat de rațiune. Totuși, cele două constante se intersectează într-o zonă care înglobează elemente specifice celor doi: apartenența la elementele eterice, integrarea diverselor simboluri care conferă privitorului o direcție de interpretare și, nu în ultimul rând, nevoia de amprentare în universul bidimensional, specific pânzei, a stărilor lăuntrice.

 

O expoziţie îndelung gândită

-        interviu realizat de istoricul de artă Vasile Duda cu  Lina Ţărmure, Georgiana şi Eusebiu Josan şi Alina Ilea

 

Rep.: - Complexul Muzeal găzduieşte o expoziţie mai specială – „Nod”. Protagoniştii expoziţiei au fost Georgiana Manea Josan şi Eusebiu Josan.

          Alina Ilea, muzeograf: - Ne bucurăm să avem pe simeze doi artişti plastici care vin din Bucureşti. Această expoziţie va rămâne pe simezele Galeriei de Artă Contemporană timp de două săptămâni. Vă invităm să redescoperiţi opera celor doi artişti – Georgiana Manea Josan şi Eusebiu Josan.

          Rep.: - Vă invităm să veniţi la acest eveniment, pentru că expoziţia este cea care contează. De ce această expoziţie la Bistriţa, de ce acest concept?

         Lina Ţărmure, curatorul expoziţiei: - Este o expoziţie care a fost îndelung aşteptată de către cei doi artişti care au fost invitaţi şi prezenţi mai mulţi ani la rând în tabere de creaţie în Bistriţa şi în judeţul Bistriţa-Năsăud. Ei ochiseră, ca să spun aşa, această sală, aceste două săli foarte generoase ale Muzeului Judeţean. Şi-au dorit această expoziţie. A fost o expoziţie îndelung gândită. Sunt nişte artişti pe care ei îi cunosc de mult, pot să spun că am crescut alături de ei, într-un fel sau altul tocmai pentru că au fost invitaţi în diferite tabere din judeţul nostru. Legat de concept. De fapt, ce este nodul? Sunt două fâşii de pânză care sunt înnodate, două fâşii de pânză care, chiar dacă pornesc din acelaşi punct, fiecare îşi urmează propriul drum. Aşa mi se par şi cei doi artişti. Ei doi pornesc dintr-o nevoie de abstractizare a trăirilor interioare. Există prea puţine elemente figurative în compoziţiile celor doi, aşa că acest nod este, de fapt, abstractul, cele două fâşii de pânză sunt grădinile Georgianei, respectiv acest gestualism abstract al lui Eusebiu.

          Rep.: - Cred că cel mai bine ne putem apropia de secretele expoziţiei discutând cu artiştii. Doamna Georgiana, câteva aspecte care v-au inspirat sau aspectele urmărite în cadrul expoziţiei.

          Georgiana Manea Josan: - Sunt onorată că expun aici, la Muzeul din Bistriţa. Este cam greu. Lucrările mele sunt inspirate din peisajele pe care le-am văzut de-a lungul timpului, pe care le-am transformat, le-am interpretat, le-am abstractizat în felul meu personal, dacă pot spune aşa.

          Rep.: - E o muncă „vegetală” care, practic,  pendulează între abstract şi această zonă care aminteşte cumva de această stare a vegetalului, de starea peisajului, cum spuneaţi. Din acest punct de vedere, nu mă pot abţine să mă gândesc la o tradiţie în arta românească, în care avem o prezentarea a florilor, a peisajelor, la un moment dat, în anii 80, privită şi ca un refugiu, pentru că era o epocă în care subiectele de tip avangardă erau mai puţin posibile, astfel că artiştii au găsit şi această modalitate de a se refugia într-o lume a florilor, într-o lume a peisajelor, într-o interpretare a vegetalului sau o reinterpretare a lui, chiar dacă societatea era într-un imobilism impus de regim. Să fie această lume şi pentru dumneavoastră într-o legătură cu imobilismul din ultimii doi ani impus de pandemie? Toată lumea se gândeşte că acest lucru trebuia să fi lăsat o amprentă? Există aşa ceva.

          Georgiana Manea Josan: - Da, am suferit şi noi, ca toată lumea, dar a fost o perioadă prolifică pentru că am stat la atelier şi am lucrat mai mult.

          Rep.: - Cu siguranţă a fost o perioadă mai bogată pentru că fiecare s-a întâlnit cu el însuşi, iar acest lucru a fost de bun augur pentru că am avut timp să ne acordăm nouă mai mult timp decât ne-am fi acordat într-o lume plină de agitaţie şi de dinamica cotidiană. Sunt lucrări din ultimii ani?

          Georgiana Manea Josan: - Da, sunt lucrări din ultimii doi ani, de fapt, sunt câteva chiar şi din 2019, foarte recente.

          Rep.: - Aşadar, e chiar din această perioadă de imobilism.

          Eusebiu Josan: - Sunt lucrări pregătite pentru acest spaţiu.

          Rep.: - Domnule Eusebiu, acest dualism, cu implicare în zona culorilor, e o atmosferă care se leagă de o transpunere din această sferă a spaţialităţilor generoase spre interpretarea fabuloasă a universului abstract. Ce ne puteţi spune despre universul pe care l-aţi creat?

          Eusebiu Josan: - Da, pot să spun că, deşi lucrăm în acelaşi atelier, suntem soţ-soţie, suntem foarte diferiţi, nu ne batem cap în cap, dar există o simbioză nevăzută între lucrările noastre, urme, dar noi nu o gândim aşa, ea vine de la sine.

          Rep.: - Vine poate de la o participaţiune.

          Eusebiu Josan: - Exact. Ne leagă ceva ca artişti, totuşi. Deşi, eu sunt foarte cerebral în ceea ce fac, am totul pus pe o structură, o schiţă înainte, ea este foarte extinctivă, ne legăm cumva artistic, de aceea şi acest nume – Nod – ca să ne explicăm cumva legătura pe plan artistic, dar şi pe partea socială.

          Rep.: - Este una dintre cele două noduri de raportare care sunt în acest spaţiu. Care a fost modalitatea în care ai considerat că trebuie să fie făcută expoziţia în această prezentare în oglindă? Observ că în cadrul expoziţiei avem cele două săli, aşezate aproape ca într-o oglindă, se reflectă una în alta ca într-o oglindă.

          Lina Ţărmure: – Trebuie să spun, sincer, că iniţial am văzut expoziţia cu lucrările amestecate. Nu mi-am dorit neapărat o separare, o segregare. Dar, ajungând în spaţiu, mi-am dat seama că lucrările sunt extrem de puternice şi că s-ar dilua unele pe altele dacă sunt puse aproape. Aşa că am decis de comun acord, a fost o colaborare foarte bună şi amuzantă pe alocuri, pentru că am petrecut mult timp împreună, au fost multe seri de poveşti şi multe telefoane, dar a fost un travaliu foarte bun care mi-a adus multă satisfacţie. Şi acum, când văd expoziţia pe simeze mi se pare că arată foarte bine şi foarte ofertant pentru bistriţeni. Iniţial nu am văzut aşa expoziţia. Mie îmi este destul de greu să văd în spaţiu, trebuie să văd în spaţiu efectiv lucrările pentru că, de multe ori planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg. Este foarte bine să ne oferim şi acest loc, acest spaţiu de improvizaţie.

          Rep.: - Improvizaţie sau poate finisaje. Eu tot timpul când mă gândesc la aceste organizări de expoziţii care sunt în plan, cu lucrări, una aici, una dincolo, când treci prin atelier şi vezi o lucrare te gândeşti în perspectivă că poate ar sta mai bine în altă parte, cumva se face o interacţiune, oamenii care se pun în spaţiu văd că nu se mai potriveşte planul, dar nu cred că ţine de improvizaţie, deşi, în arta plastică şi hazardul are un rol şi îmi place să marşăm şi pe această idee. Sincer, eu am ajuns nu neapărat la o concluzie, dar am sentimentul că sunt un fel de corecţii optice, ca şi când vezi coloane cu dimensiuni, cu proporţiile perfecte, dar când efectiv o pui în spaţiu îţi dai seama că jos ar trebui să fie puţin mai îngustă, dincolo puţin mai... Trebuie să faci corecţii optice să fie OK.

          Lina Ţărmure. - Da, de fapt o racordare la spaţiu.

          Rep.: - Da, la lumină, la dimensiuni şi atunci îţi dai seama că, dintr-odată că tonurile pe care le-ai văzut în atelier sunt altele decât în spaţiul de expoziţie, lumina face cumva ca totul să fie altfel şi cu altă energie, spaţialităţile mai mari ale expoziţiei generează alte relaţii între lucrări şi atunci sigur că încep armonizările. Dar, cum spuneam, eu le văd ca pe nişte corecţii optice făcute la faţa locului ceea ce cred că dă consistenţă şi subtilitate instalaţiei numită expoziţie.

          Lina Ţărmure: - De acord, e un termen mult mai exact aici în ceea ce am vrut eu să transmit pentru că, până la urmăm spaţialitatea se simte altfel, adică spaţiile se metamorfozează faţă de lucrările care sunt expuse, fie pe simeze sau fie agăţate sau plasate în diferite locuri ale spaţiului. Este foarte greu să-ţi dai seama înainte, chiar dacă cunoşti foarte bine lucrările, chiar dacă cunoşti foarte bine conceptul şi, până la urmă, chiar dacă cunoşti foarte bine spaţiul este extrem de greu să-ţi dai seama în ce direcţie o s-o ia şi cum se simte el cu adevărat până când nu ai lucrările aşezate în spaţiu. De aceea spuneam de această doză de corecţie pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o permitem, până la urmă, la fiecare expoziţie.

          Rep.: - Cred că asta dă şi calitate zonei plastice, această acceptare că permanent lucrurile se aşază. Tot aşa, ca un punct de vedere personal, de multe ori vedem că lucrurile în spaţiul public nu sunt întotdeauna reglate perfect şi ne punem întrebarea: oare de ce altădată s-a putut şi acum nu. Poate pentru că se face la cantitate mare, poate că se face  proiectul autentic, se transmite constructorului care să-l execute, dar e mai greu cu supravegherea. Vedem că în timpurile mai îndepărtate, arhitectul era permanent prezent la lucrare pentru că era singura care o coordona, nu avea alte şapte de coordonat şi, prin urmare, toate corecţiile erau rezolvate atunci, pe loc. Armonizarea reală a clădirii cu mediul în care era construită se făcea pe loc. Astăzi s-a renunţat la toate aceste armonizări care au şi îngreunat la un moment dat, pentru că erau tot feluri de hârtii de făcut modificări în cadrul proiectului şi, poate, din această îngreunare renunţi la un moment dat să ţi le faci. Nu este cazul pentru zona artelor plastice unde disponibilitatea pentru a reda în permanenţă aceste mecanisme există şi, de fapt, de aici şi importanţa acestor subtilităţi pe care le vedem într-o expoziţie şi pe care, desigur, nu le putem simţi decât în cadrul expoziţiei. Putem să filmăm lucrările, le putem vedea, dar mai mult facem un inventar decât să surprindem în mod real atmosfera din expoziţie.

          Eusebiu Josan: - Partea frumoasă a lucrărilor este acest raport mental, pentru că Lina face parte dintr-o generaţie foarte tânără, nu e din garda veche, cu alte instrucţiuni de şcoală şi de învăţământ şi, culmea, ne-am acceptat şi am colaborat foarte bine şi foarte frumos, productiv. Generaţia mea are o, totuşi, o altă viziune. Îi mulţumesc Linei că ne-a acceptat.Viziunea ei e super modernă, super actuală şi noi, cu lucrările noastre, am reuşit să ne glisăm lăudabil, ca să spun aşa, şi invers.

          Rep.: - Ceea ce arată, până la urmă, preocupările comune pentru acest filon de bază, pentru acest miez al lucrurilor care trebuie surprins.

          Eusebiu Josan: - Totuşi, adaptarea noastră, sau şcoala noastră, chiar dacă suntem şcoala veche, rezistăm şi suntem într-o continuă mişcare creativă.

          Lina Ţărmure: - Astă dă dovadă, până la urmă, de maleabilitatea celor doi artişti care au acceptat să lucreze până la urmă şi cu alte instrumente şi pe alte suporturi. Eusebiu a început să picteze, să lucreze pe nişte cuburi, pe care le putem vedea în expoziţie, care sunt din polistiren şi care au fost gândite împreună să vedem ce alte elemente putem să aducem în expoziţie ca să-i dăm un suflu nou şi, până la urmă, pentru ca ei să poată să iasă dintr-un tipar în care se simţeau confortabil, să iasă din zona de confort, ca să zic aşa.

          Eusebiu Josan: - Să fim mai degajaţi, ca să zic aşa, nu neapărat să ieşim din tipar, pentru că nu am fost într-un tipar, chiar dacă am zis şcoala veche.

          Lina Ţărmure: - Nu neapărat într-un tipar, dar vreau să spun că acest tipar este o zonă de confort.

          Rep.: - Cred că e important să înţelegem că, până la urmă, că într-adevăr sunt merite pe care ni le asumăm în cadrul şcolii ca modalitate de expunere, ca o modalitate de a interacţiona cu publicul. De asemenea, cred că constatăm că şi publicul are un anumit antrenament pentru o tipologie de mesaje şi atunci sigur că întotdeauna sensul este undeva la mijloc, adică, cum reuşeşti să faci această întreţesere, acest nod între aceste paliere diferite, pe toate planurile, adică, în mai multe dimensiuni, să aduci cumva aceste conexiuni împreună şi în acelaşi timp să-ţi ofere perspective pentru perioada care urmează, pentru că ne referim tot timpul la nod, la ultimii doi ani, la cum am petrecut şi ce am făcut dar, cu siguranţă, e şi o amprentă pe tipul care urmează, adică pe tipul de relaţii conturate în ultimii doi ani, diferite faţă de anii anteriori, în care am păstrat o anumită distanţă, am început să ne facem şi alte tabieturi dacă încă nu le aveam. Toate aceste lucruri cred că ne-au deschis şi alte perspective spre ceea ce apreciam în mod normal şi atunci, cu siguranţă, se vor vedea şi în perioada următoare în ceea ce se expune, în modalitatea de joncţiune a câmpurilor plastice. Legat de partea de suport. Cred că din acest punct de vedere expunerea  pe modelul tradiţional zis, nu avem pânza, şi atunci avem un anumit număr de pânze, el rămâne valabil, chiar dacă am adăugat tot feluri de variante estetice. E ca şi întrebarea dacă vor dispărea cărţile dacă avem şi alte şi modalităţi de comunicare. Răspunsul este sigur că nu. Este aceeaşi întrebare pe are şi-au pus-o şi primii oameni atunci când au folosit scrisul: va dispărea comunicarea verbală? Nu, comunicarea verbală a fost dublată de cea a scrisului. Acum, la cea a scrisului pe suportul pe care-l ştim, este adăugată şi alta, într-un alt sistem, cu o altă tehnologie, dar asta înseamnă că lumea în care trăim devine tot mai complexă, sistemele de comunicare sunt tot mai diverse, am descoperit încă o nişă, o folosim şi pe asta, dar asta nu înseamnă că ea le va exclude pe toate celelalte. Va lua un palier.

          Lina Ţărmure: - Asta ne-am şi dorit de fapt să demonstrăm prin această expoziţie, şi anume faptul că există o oarecare complexitate pe care artiştii şi-o pot asuma şi că  există o versatilitate extraordinară a lor, faptul că sunt capabili să treacă de la un mediu la altul. Evident că pânza nu va fi niciodată înlocuită şi nu acesta este scopul, indiferent că vorbim despre orice fel de noi arte, până la urmă.  Este un punct de plecare şi aţi punctat foarte bine aceste comparaţii cu cărţile şi cu ebook-urile. Este un punct de plecare care nu trebuie uitat şi care nu trebuie lăsat în urmă şi care trebuie regândit mereu. Nu ne dorim să-l înlăturăm complet şi să creăm o neoavangardă care să militeze pentru înlăturarea vechii şcoli.

          Rep.: - Cred că ceea ce rămâne constat, şi pentru vechea şcoală bună, şi pentru noua şcoală bună, este acea dorinţă de a afla, acea curiozitate...

          Lina Ţărmure: - Acea dorinţă de a descoperi lucrurile, de a experimenta până la urmă, pentru că şcoala este extrem de importantă, indiferent că vorbim de cea nouă sau de cea veche. Există nişte lucruri care au fost predate în vechea şcoală şi care acum nu mai sunt predate acum şi există nişte lacune enorme din cauza acestor lucruri, dar şi invers, aşa că mi se pare că trebuie să creăm un mixt racordat la contemporaneitate, până la urmă, din cele două şcoli.

          Rep.: - Privind la aceea ce am discutat acum, mi-am amintit, la un moment dat, tot aşa de nişte discuţii pe zona artistică, la cât de actual ar putea să fie de actualitate Leonardo. Dacă vezi atitudinea lui de a afla de noi tehnici, de îmbinare de materiale, era un vârf de avangardă, sigur cu mijloacele care erau atunci şi la nevoile care erau atunci. Dacă avem aceeaşi atitudine azi pe care a avut-o marele artist, e OK. Suntem în top, nu avem nicio problemă. Şi obiectivul nu e cum a pictat-o pe Monalisa, ci atitudinea lui, modalitatea lui de a improviza, de a căuta materiale, tehnici ş.a.m.d. Pe de altă parte, dacă ne gândim, când pictau pereţi întregi de frescă, cine s-ar fi gândit sau şi-ar fi imaginat că tehnica în ulei va ajunge să-ţi ofere posibilitatea să faci pictură pe pânză. Când s-a descoperit această tehnică era una absolut nouă, unii au îmbrăţişat-o rapid, alţii un pic mai greu, dar ea s-a adăugat la tehnicile cunoscute până atunci şi a devenit aproape o definiţie pentru pictura clasică, în urmă cu mulţi ani. Este clar că aceste schimbări, unele, sunt care ampretează, care modifică şi care sunt susţinute de această curiozitate a artiştilor, de această dorinţă de a lucra, de această nerenunţare de a merge înainte, indiferent de greutăţile şi problemele timpului, pentru că nici în cazul nostru nu discutăm de cei doi ani despre care toată lumea spune că s-au cam oprit lucrurile. Artiştii spun nu, am lucrat mai mult, am avut mai mult timp pentru a ne exprima. Şi atunci înseamnă că lucrurile sunt, de fapt, în funcţie de acea raportare interioară pe care o căutăm noi când reflectăm ceva în jurul nostru.

Aţi avut o culoare preferată, o nuanţă care v-a fost mai dragă?

          Georgiana Manea Josan: - Nu, dar chiar am experimentat tehnici şi, aşa cum spunea şi Lina, a fost un experiment, am vrut să vedem ce se întâmplă, până unde putem merge.

          Lina Ţărmure: - Şi o negociere, până la urmă, cu noile materiale şi cu suportul. O negociere între noi.

          Rep.: - Cred că există permanent această negociere cu tine însuţi, în cazul picturii cred că conlucrarea vine şi din a identifica acele tonuri, acele culori pe care avem impresia că nu le-am folosit, poate de unele ne-am temut, la un moment dat, am zis că nu le folosim şi poate că hazardul  le rezolvă la un moment dat şi ne spunem că nu arată rău şi poate le vom mai încerca, cu atât mai mult cu cât zona abstractului  texturii este cea care completează. Este o nuanţă, o culoare care v-a fost mai dragă în această perioadă?

          Eusebiu Josan: - În principiu, sunt foarte aprins în culoare şi fac asocieri sau disocieri foarte tăioase. Culoarea mă reprezintă întru totul, adică şi simt şi trăiesc culoarea.

          Rep.: - E o stare de spirit?

          Eusebiu Josan: - Este o stare de spirit continuu, adică nu o las niciodată deoparte. Şi acum stând cu dumneavoastră sau când merg pe stradă, văd numai în culoare. La orice semn văd numai culoare.

          Rep.: - Asta înseamnă că pe fiecare dintre noi ne caracterizaţi printr-o culoare.

          Eusebiu Josan: - Nu am curajul să le iau şi să le pun pe suprafaţă.

          Rep.: - Am observat în cadrul ambelor modul de exprimare prezenta albului în lucrări. E o semnificaţie, e un semn, e o lumină?

          Eusebiu Josan: - E mai mult o întrepătrundere, ea vine ca o amprentă de suprafaţă sau, poate fi invers, de completare cu închisul pe alb.

Rep.: - E ca un fundal...

Eusebiu Josan: - Vine ca o legătura sau ca o boabă de spirit, ea nu vine ca o amprentă totală. O citeşti ca pe o amprentă totală, pentru că te exprimi altfel, punct, suprafaţă, linie... 

Rep.: - Are rolul de a tempera şi în acelaşi timp pentru a potenţializa vecinătăţile, şi spaţialităţi, şi lumină în acelaşi timp, fundalul de multe ori ...

Eusebiu Josan: - Probabil ca o întretăiere, pentru că dacă facem numai alb nu mai dăm loc celorlalte culori să trăiască.

Rep.: - Până la urmă mi s-a părut o notă cumva cromatică între cele două expresivităţi care sigur că s-au aşezat pe pânză într-un mod diferit, în funcţie de universul abordat dar care care cumva corectează cele două modalităţi de exprimare. Sunt convins că vizitatorii vor căuta să descopere semnificaţia albului în cele două expoziţii şi, de ce nu, să ne gândim, poate, la rolul acestei culori sau nonculori cum tehnic îi spunem. Dar pentru un artist nu se poate să nu fie acolo, e nevoie de ea. Dar cred că în acea puritate, până la urmă, îi putem găsi acele semnificaţii care contează, poate şi pe ceea ce desprindem din secolul XX, cu mai puţin este mai mult, adică avem acea linişte care vine şi găseşte un spaţiu curat, are să vină expresiv cu culoare, cu pensulaţii explozive, dar, în acelaşi timp, poate să fie şi modalitatea de a surprinde o zvâcnire în sfera luminilor sau o trăire mai puternică. Eu cred că în cadrul expoziţiei avem această aşezare duală şi în acelaşi timp de completare, cum foarte bine aţi precizat, un nod între modalităţi diferite de exprimare, dar nodul este, totuşi, acel punct comun, adică conexiunea, fie că discutăm de personalităţi diferite, fie că discutăm de modalităţi diferite de interpretare, de tehnici. Cumva, cred că este expresia timpului nostru în această acceptare a diversităţii. În această conexiune diferită, acceptăm că există şi o altă manieră de exprimare, şi o altă modalitate de punere în pagină, şi asta devine un dat al timpului pe care pe care o acceptăm nu numai în artă ci şi în comportamentul nostru, acceptăm diferenţele faţă de ceilalţi, acceptăm diferenţele faţă de lumea în care trăim, iar acolo unde nu se întâmplă aceste diferenţe vedem ce situaţii conflictuale apar. În mod surprinzător, şi acum, după atâta cultivare a frumuseţii diferenţelor, constatăm că există puncte de vedere unidirecţionate şi doar cu un singur sens. Aşadar, cred că este o invitaţie spre diversitate, este o epxoziţie care pune în pagină aceste interpretări care ţin de arta contemporană şi de perspectivele pe care ni le oferă. Mulţumim celor doi artişti pentru expoziţia adusă la Bistriţa, mulţumim curatorului pentru efortul depus şi, desigur, Complexului Muzeal că a făcut posibilă aşezarea în acest spaţiu.

Alina Ilea: - Aşa cum spunea şi doamna curator, la această expoziţie am discutat cu artiştii cu luni de zile înainte pentru a fi astăzi aici, pe simeze. Vă mulţumesc şi eu şi mulţumesc Consiliului Judeţean pentru că ne-au susţinut financiar pentru a reuşi, pentru a aduce aceste lucrări şi aşteptăm publicul.

Rep.: - Vă invităm la expoziţie.   

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5