O biserică între istorie și memorie

Am avut naivitatea să cred că voi găsi în lucrarea universitarului clujean Doru Radosav – „Biserica unită în anii comunismului/…/” – (v. „Trecutul mai aproape de noi”, 2o15) date recente despre „secretizarea existenței” bisericii greco-catolice în deceniile postbelice, până în dec. 1989.
Adevărul e că, pe tema aceasta, s-a închegat o consistentă bibliografie, începând cu „Biserica furată” a ilustrului Alexandru Rațiu (1990). Domnul D. Radosav abordează problematica „bisericii evacuate din istorie” dintr-o zare a cercetării mai puțin obișnuită: „doar memoria poate reconstitui trecutul oprimat pe care nu-l găsim în arhivele scrise ce aparțin istoriei oficiale.” Altfel spus, cercetăm cu ce mijloace avem, dar care sunt motivațiile unor astfel de eforturi, criteriile de investigare; asta, câtă vreme instituțiile statului comunist (am putea numi cel puțin trei) legitimau, în ultimă instanță, parșiv, deciziile opresive ale autorităților comuniste?
De aici derivă direct, pentru cercetătorul contemporan „prevalența mărturiei orale” (așadar, a istoriei orale). Or, memoria individuală și cea familială au câteva particularități:
* Ele pot deveni probatorii într-un posibil „proces de juridicializare a istoriei”. Așa, supraviețuitorii credinței greco-catolice devin probe ei înșiși, fără a mai fi nevoie de comunicare în scris sau orală a acestei credințe (idee asumată de universitarul clujean, pentru propriile sale cercetări ,dintr-o carte a unui francez – 1998).
* „Posibilitatea eticizării memoriei”, realizabilă printr-o triplă datorie: de a spune, de a recunoaște, de a mărturisi. Ei bine (după opinia unui membru al rezistenței anticomuniste din Făgăraș) „a spune” înseamnă a nu uita, a nu amâna. „A recunoaște” „apare ca o necesitate de a reconcilia o istorie martirizată”. Iar datoria de „a mărturisi”, în cazul memoriei supraviețuitorilor credinței greco-catolice a fost „forma cea mai înaltă și deplină a apropierii, asumării și împărtășirii trecutului opresiv” în numele bisericii unite.
Din această perspectivă s-au putut reconstitui anii antedecembriști, privind „biserica furată”. În 1999 astfel de cercetări au avut loc și la noi, pe Someș, în amonte, în comunele Feldru (L. Scurtu) și Maieru (M. Avram), prelucrarea lor apărând în „Anuarul Institutului de istorie Orală, I”, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană.
Dl. Doru Radovan a inițiat un astfel de proiect de cercetare încă din 1994, prin lucrări de licență, lucrări de masterat și coordonarea unor cercetări la nivelul unor teze de doctorat. De ce și-a îndreptat atenția în această direcție? Pentru că este vorba „de un așa-numit patriotism profesional al meseriei de istoric”, căci un astfel de trecut „nu trebuie să-l privim selectiv sau confesionalizant.”
(S-a putut lesne observa că opiniile mele au fost, în acest text, chiar mai puțin decât minime, dar mărturisesc că de mult nu am mai conspectat un eseu cu atâta plăcere.)