Numai Dumnezeu ştie dacă e ghinion sau noroc...

          Am intrat cu putere și năvalnic în noul An. Nisipul clepsidrei se scurge încet și sigur, cu clinchet inaudibil. Muzica zilelor, clipelor, anilor...

            Viitorul vine spre noi pe fragmente. Dumnezeu nu descarcă în curtea vieţii noastre toate zilele dintr-o dată, ci una câte una şi trebuie mereu să avem o perspectivă pozitivă, sperând că în toate necazurile noastre există  mereu și mereu o şansă. O Șansă imensă, fiindcă Cineva, Care ne iubește cu o iubire veșnică, vegehează de dincolo de licărirea prietenoasă a stelelor, din „lumină neapropiată”, tot ce se întâmplă în această lume tulburată.

             „O, Doamne, nădejdea mea în deznădejde!

             O, Doamne, tăria mea în neputinţe!

            O, Doamne, lumina mea  în întuneric!”

             Aşa se ruga Sf.Velimirovici al Serbiei...şi poate așa ar fi bine să ne rugăm şi noi. „Adesea -zice și Andre Maurois- indiferent de poziția corpului, sufletul nostru este în rugăciune.”

            Privim scena lumii sau a vieților noastre  și nu deslușim dacă ceea ce se întâmplă e fast sau nefast...

             Un ţăran -zice-se- avea pe lângă casa lui un cal minunat. Era practic singura lui avere. Şi era atât de frumos, fiindcă toţi ai casei îl îngrijeau şi-l iubeau nevoie mare. Semăna oarecum cu cel din balada „El-Zorab” a lui George Coşbuc. Stăpânul castelului din apropiere îi propuse un preţ foarte bun, dar ţăranul nu vru să-şi înstrăineze animalul.

            Într-o dimieaţă însă, surpriză....calul nostru nu mai era la locul lui. Necaz mare, supărare pe bieţii oameni.

             .-Ce ghinion! au zis sătenii. Mai bine l-ar fi vândut, dar aşa...uite ce năpastă pe bietul om!

             -Ghinion sau noroc? Dumnezeu ştie! reflectă ţăranul gospodar care multe văzuse la viaţa lui.

             Peste cinsprezece zile, calul lor se întoarse şi după el mai veniră încă vreo şapte cai sălbatici. Fugind de acasă, calul nostru întâlni nişte cai sălbatici, curtă o iapă tânără şi acum se întoarse la casa lui cu noua lui familie. Fericiţi, băieţii ţăranului începură să îmblânzească pe noii veniţi.

             -Băi, ce noroc!! Pfii! scuipară-n sân sătenii.

             Cum fiii gazdei se ocupau acum mai ales de cai, băiatul cel mare căzu de pe cal şi îşi fractură braţul destul de grav.

            -Vezi că nu-i bine să ai noroc? săriră unii săteni invidioşi.

             -Necaz sau noroc? Singur Dumnezeu le ştie toate... îşi zise ţăranul gospodar.

            Peste cinci zile, veniră oamenii regelui puhoi şi luară pe toţi flăcăii la oaste, fiindcă izbucnise război grabnic cu regele vecin. Pe toţi îi luară, însoţiţi de plânsetele mamelor, fetelor iubite, rudelor... Doar un singur fecior n-a fost luat la oaste: cel al ţăranului care tocmai îşi rupsese braţul şi nu avea ce face la oaste.

      -Ce noroc!! Ce noroc!! oftară  oamenii satului, schimbându-și de îndată părerile..

                                                                        Prof Vasile Găurean