Notre-Dame… de Bistriţa

Faimoasa Biserică din capitala Hexagonului şi una din emblemele majore ale Parisului şi glorie a arhitecturii ecleziastice franceze medievale a fost începută la 1163 şi a durat circa patru sute de ani. Dacă vreţi, o mie, fiindcă nici până azi turlele n-au fost ridicate, rămânând în această fază, mai mult ca o curiozitate. În Franţa sunt enorm de multe “Notre-Dame” ca hram (nu ca arhitectură: Reims, Amiens, Quimper, Noyon, Senlis, Jumeges, Bayeux etc.). Se vede însă că şi la Bistriţa, Biserica Evanghelică va fi un fel de Notre-Dame, deoarece Comisia responsabilă ne asigură că refacerea Bisericii Evanghelice va dura până-n… 2013. Sau până-n 3013. Să vedem, cine-o mai vieţui. Că trebuie planuri, materiale rare… Nu pot crede, dar în ritmul de acum e de crezut. Mai ceva decât pasarela dinspre Viişoara.

Te-apucă jalea când treci pe lângă o construcţie ce a fost pradă vreunui dezastru şi cu atât mai cutremurător e dacă aceasta e o biserică. În graba mare, oamenii caută să refacă ceea ce a fost distrus, reparând în grabă acoperişul, de frica ploilor sau altor furtuni. La noi… nu. Vâzând bunul Dumnezeu că suntem nişte molâi de o asemenea anvergură, n-a mai dat ploi peste toată ţara şi peste toţi Balcanii vreme de o lună şi mai bine, ocazie de a ne apuca să protejăm cumva lăcaşul căzut pradă dezastrului din misterioasa noapte de iunie.

Se aşteaptă planuri nemaivăzute probabil, care se nasc de tot greu – sau se vrea a se da această impresie – ca şi cum ar fi fost necunoscuta Troie. Nu ne mai aducem aminte cum arăta cu ceva vreme-n urmă? Nu mai avem nici măcar fotografii pentru a reface într-o lună şi jumătate totul ca nişte gospodării pentru a reface într-o lună şi jumătate totul ca nişte gospodării ce suntem? Nu se mai găsesc albumele lui Herr Scrabell? Când se ştie atât de bine ceea ce a fost, reconstruirea nu mai pune atâtea probleme.

De obicei. Faţada sudică după ce planuri o fi fost făcută de a ieşit altceva decât se cuvenea istoric să fie, adică o replică sibiană?

În neştiinţa noastră, presupunem că se va fi făcut vreo expertizare a pietrăriei supuse la o atât de grea probă cum n-a avut parte în viaţa ei seculară. Au venit ploile toamnei şi toarnă de seara până dimineaţa ploi reci cât să nu ţii un câine afară. Să fie aşa greu de pus o prelată de TIR peste crenelurile pustii şi rămase de spaimă, peste tăciunii acoperişului locaşului? (Tot zic: “poate s-o fi pus noaptea asta!”).

N-ar fi exclus să trebuiască totul dărâmat, când se va fi pus amărâta de şarpantă, aflând că piatra agresată a devenit sfărâmicioasă. Pe mine unul mă apucă plânsul… un plâns al neputinţei. Căci pentru ce plâng oamenii? Când li se face o nedreptate şi când forţele care li se opun sunt prea puternice spre a fi biruite. De grija presupusei şi păguboasei “legalităţi”, murim întru birocraţie şi paragină, după ce ne-am cutremurat de cele întâmplate (sau ne-am ajutat cu o ceapă?).