Nicolae Grigorescu - ,,un poet al picturii şi un pictor al poeziei româneşti’’

Motto: „Nu ştiu dacă mai e pe lume vreo ţară al cărei pitoresc să se oglindească aşa de limpede şi de puternic în opera unui artist; ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfăţişând cum a înfăţişat, pe pânzele lui, podoabele şi sufletul patriei noastre, a făcut cu aceasta neamului nostru unul dintre acele preţioase daruri care iau loc între puterile active ale unei naţiuni” –      Alexandru Vlahuţă despre Nicolae Grigorescu

           La 21 iulie, anul acesta, se împlinesc 115 ani de la moartea pictorului Nicolae Grigorescu, considerat fondatorul picturii române moderne şi un simbol naţional pentru modul în care a adus în prim-plan valori ale spiritualităţii româneşti. Îl purtăm adesea cu noi pe bancnota de zece lei şi aproape că unii nu ştim nimic despre el. Ne vorbesc însă,  în cele mai alese cuvinte, chiar minunatele sale opere. A dus o viaţă simplă, tăcută, ordonată, puternică, dedicată în întregime artei. În ea şi-a pus el toată dragostea pentru natură, pentru podoabele şi tainele ei, dar mai ales pentru ţară, pentru făptura neamului său, făcându-şi din această iubire o adevărată religie. Ca şi Smaranda lui Creangă, dornică să-şi vadă feciorul popă, Ruxandra Grigorescu ţine foarte mult ca cel de-al şaselea copil venit pe lume să fie ocrotit de grijile vieţii. Chipul mamei sale îl va zugrăvi, ca şi scriitorul humuleştean, în pagini emoţionante: ,,Cu acul ne-a crescut pe toţi biata mamă. Şi odată n-am auzit-o plângându-se sau blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuţa de ea şi a învăţat singură să citească şi să scrie ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte’’. Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru, dar îşi petrece copilăria în mahalaua Cărămidarilor, unde se mutase cu întreaga familie. De aici s-a ridicat marele Grigorescu. Era copil delicat, sfios care se uita în juru-i cu ochii pururi proaspeţi ai nevinovăţiei, ai acelei naivităţi divine care a fost farmecul  puterii lui şi care niciodată nu l-a părăsit. Încă de la o vârstă fragedă munceşte alături de fratele său mai mare, Ghiţă zugravul, la prăvălia lui Chladek, unde se confecţionau medalioane şi iconiţe. Aici desluşeşte primele taine ale artei şi pictează câteva iconiţe care îl anunţă ca pe un viitor artist. După ce consideră că nu mai are de învăţat multe de la meşterul său Anton Chladek, se întoarce acasă şi începe să facă singur iconiţe pe care, apoi le vinde şi este foarte fericit că aduce şi el câteva parale în casă: ,,Mama m-a sărutat, a dat să zică ceva, şi s-a întors repede către fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate cea mai fericită zi din viaţa mea’’. La numai 15 ani, Grigorescu zugrăveşte biserica de la mănăstirea Zamfira din Prahova, apoi cea de la Agapia la care lucrează aproape trei ani. Este recunoscut şi astăzi faptul că ,,din câte biserici avem în ţară, nici una nu închide aşa aleasă comoară artistică, atâta bogăţie de viaţă cerească, exprimată aşa de frumos, aşa de curat şi cu atâta putere. Un sfânt intrase în artă pe poarta cea sfântă’’. La 23 de ani, Nicolae Grigorescu obţine o bursă de studii pentru şcoala franceză. Aici se confruntă cu ideile marilor artişti ai picturii: Rubens, Rembrandt, Delacroix de la care a deprins meşteşugul lor atât de felurit. Este atras de peisajele franceze, dar se simte tot mai legat de cele de pe meleagurile româneşti. La 30 de ani, Grigorescu devine stăpân pe arta lui. Din agoniseala pe care o face din munca de artist reuşeşte să viziteze Italia, iar de acolo ajunge la Constantinopol, Paris şi iarăşi la Bucureşti. În 1877, Grigorescu se află pe câmpul de luptă în războiul pentru independenţa de stat a României. Îşi riscă viaţa, mergând uneori cot la cot cu soldaţii pentru a putea culege ,,pe viu’’ cât mai multe mărturii despre vitejia acestora. S-a amestecat cu ei în iureşul de la Griviţa, la Smârdan, la Plevna şi pe Valea Rahovei. Toate tablourile lui din campanie sunt făcute cu viforul marilor emoţii pe care le dă războiul. Înfiorătoarea privelişte a măcelului omenesc a trecut prin ochii lui înspăimântaţi, i-a zguduit sufletul de artist şi s-a descărcat din mâna lui pe pânză, realizând adevărate capodopere: ,,Atacul de la Smârdan’’, ,,Dorobanţul’’, ,,Gornistul’’, ,,Valea sângelui’’, etc. Peisajele lui au o anumită vrajă pe care numai el o poate reda. Copacii îşi tremură frunza-n aer, norii se mişcă-ncet, ca nişte corăbii, iarba încropită de soare, abureşte, parcă te cheamă la odihnă. Nota dominantă în opera acestui artist este liniştea. Oamenii, câmpiile, cerurile lui te impresionează prin poezia liniştii lor. Grigorescu era făcut pentru a vedea înlăuntrul lucrurilor. Îşi lua modelul din viaţă: chipuri de oameni, animale, în special boii, preocupări şi momente ale zilei, cum sunt cele din renumitele tablouri:,,Ciobănaşul’’, ,,Carul cu boi’’, ,,Ţărancă din Muscel’’, ,,Întoarcerea în amurg’’ şi altele. El n-a avut o cultură deosebită. A fost un autodidact, care a reuşit să treacă orice obstacol. Asemenea multor creatori de artă şi el a avut parte de unele denigrări care s-au spulberat odată cu trecerea timpului, rămânâd în panteonul marilor valori ale artei ca un poet al picturii şi un pictor al poeziei româneşti.

 

Comentarii

19/07/22 22:19
Rus Augustin

DOMNULE PROFESOR,
Probabil, N. Grigorescu credea la fel ca Leonardo da Vinci, că „pictura e ca o poezie care se ascultă iar poezia e ca pictură care se vede !”.
În creațiile lui N. Grigorescu natura, oamenii și animalele devin parcă „nemuritoare”, căpătând valoare de simbol.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5