Mintiu, satul de peste Muncel

Neobositul cărturar clujean, la origine mintiuan, IERONIM MARȚIAN, a scos recent de la Editura Napoca Star, cartea cu aproape 600 de pagini, ca un vrednic prinos adus satului de peste Muncel, Mintiu, la 690 de ani de la atestarea documentară. Un eseu monografic, volumul I, un colț de rai, cu priveliști mărețe, stări de spirit, descifrarea unor urme ale trecutului, cu o tulburătoare frumusețe și elocvență istorică, unde și-a revărsat darurile infinitelor înfățișări ale vieții cotidiene, cu tipologii sociale. E prima carte ce dă imagine satului, familiarizând săteanul, în special pe cel tânăr, cu frumusețile tradițiilor locului de acasă, cu peisaje minunate pe care le-a cutreierat autorul cu multă frenezie.

La deschiderea cărții ne apar cuvintele lui Nicolae Iorga ca drept MOTTO:

„Satul este celula vie, mereu fără de moarte, prin care neamul românesc și-a durat existența, trăinicia și izbânzile, dreptul la un viitor care să-l facă vestit  între toate neamurile de pe pământ.”

Cartea semnată de copilul de ieri, descendent din familia academicianului năsăudean Iulian Marțian, ne trezește la identitatea noastră și ne redă simțul unui destin național de care suntem cu toții responsabili. Prezentarea cărții, acolo la izvoare, în fața sătenilor, va fi un moment puternic, unificator, o punte de legătură între două lumi, un simțământ de solidaritate și bunătate, o aspirație spre înălțimi mereu superioare.

În paginile de început, 1-20, sunt expuse cu claritate mărturii ale evenimentelor istorice ce au marcat viața satului, care neintrând în componența  Regimentului II de graniță, la fel ca și Lușca, traversată de mintiuani, ce veneau la târg și la școlile Năsăudului, nu a intrat în cercetările istoricilor, fiind sate vitregite de anumite drepturi pe care le aveau localitățile din partea dreaptă a Someșului.

Vestigiile arheologice descoperite pe hotarul satului se constituie într-o bogată acumulare de străveche civilizație materială  și spirituală a satului de peste Muncel.

Ne oprim la poalele Muncelului, pe Valea Mare lângă troița ce marchează   existența unui locaș de reculegere și rugăciune, o mănăstire slavo-ortodoxă, cea mai veche mănăstire de pe Valea Someșului, după cum consemnează Iosif Naghiu. Locul acesta este numit de localnici „Pe Valea Mănăstirii”, păstrând în suflet credința strămoșească.

După paginile de început, ce țin loc de prefață, urmează descrierea și glorificarea pământului satului de peste Muncel în următoarele capitole:

 1 - Bogățiile Mintiului

 2- Descoperiri arheologice, atestări documentare

 3 - Toponomie și demografie istorică

 4 - Viața religioasă la Mintiu

 5 - Învățământul

 6 - Alte profesii îmbrățișate de intelectuali originari din Mintiu

 7 - Personalități din Mintiu sau cu ascendența în localitate  

 8 - Bibliografie generală

 9 - Iconografie

Iată o carte a satului scrisă de un fiu vrednic cu vigoare și optimism, ce a dat satului și Țării Năsăudului, cu un suflu nou, modern, o carte-document cu descrierea și glorificarea pământului satului călcat de copilul de ieri, fiul lui badea Augustin, fiul cel mai mare din familia Vasile și Ioana  Marțian, fratele prietenului și colaboratorului nostru de peste Someș, pedagogul de mare cuprindere Grigore Marțian.

Cartea de față vindecă suflete, unește visul cu viața și lărgește noțiunea de sat, ce posedă un complex de calități alese, înfipte adânc în noțiunea ACASĂ, acolo unde autorul a visat, a râs,  a plâns, acolo unde a avut un rând de chei la el oricând, unde s-a zbenguit cu prietenii de joacă pe Cărările Târgarilor, Cicere, pe Valea Ursului, prin Zăpodie, potolindu-și setea de la Fântâna Drăgănești sau de la celelalte opt fântâni publice, ducând apă pentru gospodărie și de la fântâna sărată sau de la Fântâna Frâncului și atâtea alte locuri de neuitat ce înfloresc în mintea atât de lucidă a autorului, un om al științei,  dublat de arta cuvântului și a spiritului.

O carte inspirată din frumusețile satului, a Țării Năsăudului, a naturii, a oamenilor, a cărturarilor de profesii diferite ce sau născut din solul fertil al satului, cărora autorul le-a făcut frumoase portrete în cuvinte, ca o cale a adevăratei comunicări și a unor relații bazate pe încredere, naturalețe, curățenie, amintiri dragi, vorba poetei Raveca Vlașin, stabilită la Dej, dar cu o întoarcere în topos, la tradițiile locului de acasă, ce par a lua locul unor legi scrise, în acest  microcosmos încărcat de oameni și case, case și pământ și multă înțelepciune strămoșească. Acesta este SATUL MEU,

 „Te-am regăsit mai trist și mai bătrân

Păstrând ceva din vechea armonie

Prin cei pe care îi mai ai la sân

Dar vor pleca și ei în vremea ce-o să vie.   

Ah, unde-i freamătul acela tineresc

Ce palpita aici, cu-atâta forță?

Îmi pare atât de trist și nefiresc

Că viața abia mai pâlpâie în torță.

Unde-s copiii aceia ce ieșeau

Pe fiecare poartă către uliți?

Ca mugurii pe ramuri înfloreau,

Ca păsările-n zbor, ca niște suliți.

Nu vezi femei purtând în brațe prunci

Comori de viață și speranță vie

Către biserică, la horă sau pe lunci

 Împodobite-n  mândra noastră ie.

S-a stins un mod de viață și un port

Care făcea din sat cireș în floare

Și s-au cernit femeile de tot,

Iar bătrânețea stă să le doboae.

Un plâns mocnit mă arde-n piept mereu

De câte ori m-aduce-n vatră dorul

Că nu mai e ce-a fost sătucul meu,

Iar viața-n el își seacă-ncet izvorul.

  Ioan Mititean

(În vârful peniței)