În metafora luminișului sfânt...

Acolo, la Nicula, scria Ioan Alexandru, sângele trebuie deschis să-și vadă fața.
Pe când mă pregăteam să vorbesc despre Imnele Transilvaniei la Colocviile de la Nicula și să citez din poemul Albastru de Nicula, din ediția 1976 a Editurii„Cartea Românească”, mi se înmânează o ediție nouă, îngrijită de Ioan Pintea și apărută la Editura „Renașterea” cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului. Mă aflam între două puncte de sprijin; între tomul învechit de vreme,pe paginile căruia de atâtea ori au ars privirile, dar căruia prea i s-a șubrezit trupul, și ediția anului 2015, curată precum cămașa de aloe(armura lăuntrică!) despre care scria Poetul, propunându-ne-o ca pe un stăvilar la răul lumii.
Îi simt noii ediții rostul cultural. Ioan Alexandru nu mai e strivit în memoria precară a zilei. Vine, așadar, un alt timp, să atenueze din nedumerirea unei părți a criticii literare, cea care scria că Ioan Alexandru este o zonă de sensibilitate din ce în ce mai puțin frecventată, că despre Ioan Alexandru, într-o lume confuză și rapace, se vorbește nedrept de puțin; tocmai despre omul și scriitorul care știa să zâmbească luminos și fratern (de ce nu i-am prelua acest fel de a fi?!)și să țină neîncetat la cei care credeau cu adevărat că Iisus a înviat din morți; chiar despre scriitorul care simte cum Transilvania începe în trupul său și crește în ceilalți, părinții din părinți (stol ceresc!), curățați de-ntunecime, având același grai și crez, făcând ca spaima să nu înnopteze în hornul casei, capul lui Mihai să fie în univers și roata să nu se-nvârtă singură înainte; făcând să miroase a veșnicie în fiecare casă: Un singur rost plinește graiul meu (...) părinții din părinți crezând în lumină și veșnicie.
Ediția lui Ioan Pintea și a Bibliotecii „George Coșbuc” din Bistrița reconsideră Imnele Transilvanieica fiind imagini ale suferinței până la tragism (un drum spre Ființă prin jertfa Ființei, precum în Vămi),încredințări ale celor ce poartă idealuri de vechime și rostesc legi ale iubirii,înveșniciri ale biruinței sau ale urcușurilor spre muntele Ararrat. Ediția de la Bistrița iese de sub privirile critice sceptice, care au numit Imnele variațiuni pe aceeași temă, compoziții pletorice, insuficient controlate, în care Predicatorul ia locul Poetului. Noua lectură a editorilor întregește (și propune în dezbaterea zilei!) aprecierea critică privindu-lpe Ioan Alexandru ca pe cel mai important poet creștin al ultimei jumătăți de secol XX, cel mai mare poet imnic din întreaga istorie aliteraturii noastre, un poet religios de o anvergură superioarăchiar celei argheziene. Vocile critice șovăielnice sunt estompate de cele menite să detalieze, cu autoritate, pe tema solemnității poeziei imnice ( N. Steinhardt, Între viață și cărți) sau pe ideea mesajului, a intensității angajării în slujba Logosului( Ion Pop, în Viața românească, nr.5-6/2014).Pentru Ioan Alexandru, Transilvania era o lume a adâncimilor metafizice și spirituale (v. Ioan Alexandru în dialog cu Ioan Pintea, postfață a noii ediții a Imnelor Transilvaniei),ce a dat graiul sacru românesc; poetul strigândNUMELE (strigarea numelor aidoma nemuririi lor) celor ce i-au dat Transilvaniei luminiș sfânt: Cum să-i strig pe nume, să-i îndemn/ Asta mi-e-n lume singura menire.
La 15 ani de la moartea lui Ioan Alexandru, reeditarea Imnelor Transilvanieila Bistrița, acolo unde există ideal cultural, nuanțează, relevant, metafora luminișului sfânt în destinul postum al Poetului.