Marilena Toxin – Seducţia prozei ardelene

„Eu nu concep arta decât ca expresie a adevărului, fie el şi convenţional; deci arta are acelaşi obiect ca şi ştiinţele zise morale (…). Cred că literatura trebuie să se ocupe înainte de toate, de valorile sufleteşti” (Camil Petrescu)

Răsfăţată a juriilor care i-au premiat toate prozele de până acum: „Joc de rol” (2006), „Să râdem cu cei mici” (2007), „Zidul miresei”, „Undeva… un capăt de lume”, „Piatră la rinichi” şi „Roţile” (Premiul obţinut la Ipoteşti, în 15 iunie 2011), scriitoarea Marilena Toxin are ascendenţi nobili în romancierii I. Slavici şi Liviu Rebreanu, ctitori ai romanului românesc modern prin capodoperele „Mara” (1906) şi „Ion” (1920).

Seara eminesciană petrecută la Ipoteşti, între laureaţi, m-a convins că autoarea celor două ample naraţiuni: „Piatră la rinichi” şi „Roţile” (incluse în volumul apărut la Editura „Pre-Text”, Câmpulung Moldovenesc, 2010), are şi în realitate talentul de povestitor pe care scrierile sale îl dovedesc. Farmecul graiului neaoş, ardelenesc, se adaugă harului cu care a fost binecuvântată.

Nuvela „Piatră la rinichi” este inspirată dintr-o dureroasă experienţă personală şi anume, o operaţie de nefroctomie (eliminarea rinichiului), izbutită şi depăşită de o terapie prin suferinţă, credinţă şi dragoste. În prim-plan se află Maria, „fire boemă cu alură de sportivă”, o tânără înzestrată cu „un psihic puternic” şi cu un optimism molipsitor, care descoperă în însorita Sicilie că „omul nu este nemuritor”, disconfortul fiindu-i pricinuit de o subită durere de spate. Din fericire, are lângă ea pe George, „profesor de arte”, pentru care „filmul, fotografia, pictura, mutica” „nu mai prezentau taine”, meritele sale fiindu-i recunoscute prin acordarea unor premii naţionale şi internaţionale. Maria, deşi are doi copii reuşiţi, nu mai poate sta alături de un bărbat violent şi, îmbolnăvindu-se de inimă şi rinichi, reuşeşte, totuşi, să se salveze, părăsindu-şi domiciliul conjugal şi căsătorindu-se cu fostul ei profesor. În timpul sejurului sicilian, Maria îşi pierde cunoştinţa pentru câteva fracţiuni de secundă, ceea ce îi îngrijorează pe amândoi deopotrivă. Reîntoarsă în ţară, vegheată de îngerii ei păzitori, sora sa Cristina şi soţul ei, George, este internată în spital. Cei care, cu trup şi suflet, se dedică alinării suferinţelor semenilor lor sunt demni de toată admiraţia. Între aceştia, o prezenţă extrem de plăcută este aceea a Roxanei, „studentă în anul III la Psihologie, angajată ca infirmieră la spital, micuţă, vopsită roşcat, mereu pusă pe glume şi zâmbăreaţă” (p.31).

Departe de a folosi „stilul plicticos”, pus la zid de Caragiale, Marilena Toxin are un stil captivant, seducător, iar ceea ce îi dă savoare este ironia şi umorul, Maria fiind mereu pusă pe şotii. Toţi medicii, unii e drept mai severi, sunt excelenţi profesionişti, având un act simţ al onestităţii şi al responsabilităţii. Dintre ei, iese în evidenţă „Doamna doctor Irina Albu, care debordează de bun simţ şi bunătate. E o flacără vie, energie pozitivă care radiază şi-i cucereşte pe toţi din jurul ei. Din câteva trăsături de penel este creionat şi portretul celuilalt personaj – George. Maria îi apreciază acestuia modestia, generozitatea, tandreţea, devotamentul şi lucru rar în multe căsnicii, simţul umorului. Dar George mai are o calitate deloc de neglijat la un bărbat: ştie să facă daruri şi-şi alese bine darul şi momentul când să-l înmâneze. Cititorul admiră şi îndrăgeşte pe Maria, acest alter-ego al autoarei, pentru sinceritatea şi naturaleţea comportamentului ei şi pentru felul ei de a se exprima. Mai presus decât toate bogăţiile lumii, ne spune prozatoarea Marilena Toxin, sunt valorile sufleteşti. Când doctoriţa Albu o întreabă pe Maria: „Vrei să te operez mâine dimineaţă?”, aceasta îi răspunde: „Dacă trebuie, sigur că da, n-are rost să o mai lălăim”. Pe de altă parte, doctorii, inteligenţi, având proprietatea termenilor, folosesc echivocul în dialogul cu sexul frumos pentru a le crea şi prin asta buna dispoziţie. Exemplele sunt prea numeroase şi numai spaţiul restrâns al acestui demers ne împiedică să le enumerăm.

În această epocă de denigrare fără precedent a tuturor categoriilor profesionale; medici, profesori, elevi, studenţi, poliţişti, pensionari, bugetari ş.a., autoarea are o opinie plină de curaj, aceea că „medicii nu sunt plătiţi după munca grea pe care o efectuează” de aceea şi fug din ţară, unde văd cu ochii în lumea largă.

Marele prozator Ioan Slavici a fost un scriitor profund moral, personalele scrierilor sale fiind răsplătite sau pedepsite de către divinitate după faptele lor. Aceeaşi curăţie morală, tipic ardelenească, o descoperim şi-n proza Marilenei Toxin. Într-o ţară în care numărul suicizilor a crescut înspăimântător în ultima vreme („Mulţumim din inimă partidului!”), încrederea în viaţă, optimismul Mariei are rol terapeutic. Acasă, aflată în convalescenţă, alături de George, Maria revine la viaţă înflorind: „Dimineaţa însorită şi proaspătă de septembrie o făcu mai veselă, trecu peste dezamăgire şi se bucură de cerul albastru şi de faptul că ajunsese acasă. Era o duminică liniştită. Maria avea impresia că se căţărase pe un munte imens, răscolit de vânturi şi privi în ochii albaştri ai lui George, care admira ghiveciul cu flori roz, plin de boboci. O auzi pe Maria cântând: „În noapte voi plânge,/ În zori voi învinge,/ Din nou voi zbura!”

Să cânţi după o operaţie la rinichi! Admirabil!

Dacă în cazul prozei „Piatră la rinichi” am insistat la terapia prin suferinţă, credinţă şi iubire, cea de-a doua proză intitulată „Roţile” pare exemplificare a expresiei: ce-ţi dă destinul cu o mână îţi poate lua înapoi cu amândouă. „Roţile” te pot duce într-adevăr unde ţi-e gândul, dar cele ale destinului te pot face să ajungi sub „roţile” unui Tir. Şoselele noastre fac, de la o vreme, mai multe victime decât un război mondial, Doamne fereşte! Prima pagină a povestirii captează atenţia cititorului instruit şi-l captivează totodată. Într-o lume în care manelele din maşini, din blocuri, şi din locuri de unde nu te-aştepţi, îţi sparg timpanele, fără ca vreo autoritate să ia, ca în alte ţări, vreo măsură împotriva acestor pitecantropi care tulbură liniştea publică, cele două personaje feminine, Helga şi Magda, profesoare de liceu, sunt la polul opus: elegante, manierate, bine educate pentru a face la rândul lor altora educaţie, ele, de pildă, ascultă în superba maşină a Helgăi „Mica serenadă” a lui Mozart, iar nu muzică psihedelică. Helga, al cărei soţ lucrează în străinătate, duce „o viaţă de lux”: „Materialistă, cu gusturi rafinate, veselă, comunicativă, frumoasă şi inteligentă, Helga ştie cum să-i cucerească pe cei din jurul ei” (p. 66). Trăind pe picior mare însă, Helga sfidează destinul, forţând mâna norocului. Acul maşinii luxoase pe care tocmai o conduce trece de 120 km la oră. După accident, Magda, aflată pe patul spitalului, retrăieşte tot trecutul. Helga şi Magda s-au cunoscut încă de pe băncile şcolii. Între mama Elena şi fiica Helga însă „era o incompatibilitate vizibilă”, „antipatia era reciprocă”. Pentru prietenele mamei sale, nişte snoabe, poreclite de către Helga şi Magda „coţofene”, „toate valorile erau răsturnate”. Societatea românească, atunci şi acum, era şi este divizată în cei doi poli: unul al opulenţei, iar celălalt al sărăciei. Comentariul autoarei, prin vocea Magdei, rezoneorul naraţiunii, este just: „Prostia face casă bună cu averea. Rareori un om de valoare este lipsit de modestie. În mintea Magdei era clar că cei săraci nu prea au ce se amesteca cu cei bogaţi şi o selecţie socială nu duce la amestecul valorilor. Morala creştină, cinstea, onoarea şi omenia nu îşi pot da mâna cu avariţia, minciuna, invidia şi perversitatea” (p. 81).

Una din trăsăturile dominante ale scrisului Marilenei Toxin este arta portretului, în care autoarea excelează. Portretele celor două prietene sunt realizate prin opoziţie: „Helga devenise o domnişoară drăguţă, care semăna mult cu mama ei. Părul negru, ondulat, încadra o faţă rotundă, cu pielea albă, cu ochii mari, rimelaţi şi genele lungi întoarse, avea darul să te hipnotizeze. În contrast, Magda, blondă, cu ochi albaştri şi pielea bronzată, cu trăsături fine, timidă şi ruşinoasă, atrăgea privirile mai ales ale sexului opus” (p. 85).

Stilul Marilenei Toxin se caracterizează prin naturaleţe. Helga nu-l uita pe băiatul care avusese curajul să-i spună că va fi iubita lui: „Băiatul cu ochii albaştri reuşise să-i întoarcă sufletul pe dos” (p.88). Ajuns şofer de tir, Cornel o invită în Grecia şi Helga îşi vede visul împlinit: anume acela de a scăpa de sub inchiziţia mamei sale. Cornel era „şmecher, teatral, fermecător, puternic şi mereu îndrăgostit”, dar renunţase la şcoală, ca şi Helga, pentru a trăi din plin şi mai curând plăcerile vieţii. Dragostea lor prinde rod. Deşi-l avertizase să nu facă ceva nesăbuit şi s-o lase singură cu copilul într-o ţară străină, Cornel începe să trăiască periculos şi va fi, în cele din urmă, arestat pentru trafic de droguri. Helga simte pentru prima dată golul din suflet: „Nu mai avea nici lacrimi, nici idei, nici speranţe!” Fugind de acasă cu alesul inimii, „ratase şansa de a intra la facultate, plecase fără un cuvânt şi rănise atâţia oameni” (p. 122). Tatăl ei este cel care o va salva şi primul care-şi va vedea nepoate, cea mai frumoasă din lume, desigur. Bianca, fetiţa ei, a devenit imediat vedeta spitalului, iar bunicul George se topea de dragul ei. Cât timp Cornel este privat de libertate, Helga îl cunoaşte pe Emil, alt şofer de tir. Alături de aceasta, Helga renaşte. Pierde însă colierul şi unul dintre cerceii dăruiţi de Emil şi merge împreună cu Magda la Cluj să-i refacă cercelului rămas perechea. Helga îşi pierde viaţa sub „Roţile” unui tir şi lasă în urma ei prietena grav accidnetată şi o mare de durere.

Dacă realism înseamnă prezentarea unor personaje tipice în împrejurări tipice (Engels), atunci această povestire este una inspirată din trista şi dureroasa noastră realitate, în care accidentele mortale şi sinuciderile se ţin lanţ, semn că societatea românească este extrem de bolnavă din toate punctele de vedere.

În urma lecturii celor două proze, putem afirma fără tăgadă că prozatoarea Marilena Toxin este una înzestrată cu har şi binecuvântată cu toate calităţile pe care trebuie să le aibă un scriitor autentic: talent, inspiraţie, spirit de observaţie, măiestrie portretistică, stăpânirea limbii, tehnica amănuntului şi armonia întregului. Seducţia prozei sale de aici vine.

În seara eminesciană de neuitat, scriitoarea Marilena Toxin ne-a dăruit mult mai mult decât o carte, şi anume, dragostea de viaţă, transformată în artă, desigur.

Îi mulţumim cu acest prilej şi deja ni-i dor s-o reîntâlnim, s-o revedem, s-o auzim, s-o citim…

prof. Petruş Andrei

Comentarii

06/01/12 09:24
Adrian F

Multe aprecieri de bine şi felicitări D-nei Marilena Toxin pentru tot ce iese pe hartie din penelul său !
Succes pe viitor !

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5