Luați aminte cuvintele bătrânului Ștefan ...

   În după amiaza zilei de 2 iulie 1504, pe la ora 4, a trecut „dincolo, în veșnicie”, la reședința sa de la Suceava, Ștefan, domnul Moldovei (1457 – 1504).

   Pe patul de suferință, unde urma să-i fie arsă cu fierul înroșit în foc rana de la genunchi, care nu se mai vindeca, deoarece suferea de diabet, Ștefan își amintea și rostea cu voce tare   ...   „Sunt 47 de ani de când Moldova îmi ieși înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boieri, răzeși și țărani în Câmpul de la Direptate. Și cum vru Moldova, așa vrusei și eu. Că vru ea un domn drept, și n-am despuiat pe unii ca să îmbogățesc pe alții   ...   că vru ea un domn treaz, am vegheat ca să-și odihnească sufletul ei ostenit   ...   că vru ea ca numele ei să-l știe și să-l cinstească cu toți   ...   de la Caffa până la Roma   ...”.

   Iar în fața Sfatului Țării, le spunea dregătorilor și boierilor   ...   „Ține-ți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe   ...   că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea, și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri, și a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor   ...”.

   Așa cum ne spune cronicarul   ...   „Fost-au acel Stefan- vodă om nu mare de stat   ...”, dar pentru faptele sale, urmașii i-au adăugat și numele de „cel Mare”, așezându-l la loc de cinste în istorie, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, trecându-l în rândul sfinților, prăznuiți în fiecare an.

   „Cinstite și iubite cetitoriule”, rânduiește-ți în așa fel treburile ca măcar o „dată-n viață” să ajungi la Mănăstirea Putna, unde „Măria -  Sa doarme”, să zăbovești în fața mormântului marelui voievod, să te închini, să-ți faci o cruce mare, țărănească, să spui o rugăciune ca Bunul Dumnezeu să-i ierte păcatele, că a fost și el om   ...   respectând parcă și un îndemn al poetului Adrian Păunescu   ...   „Luați-vă-n brațe copiii, dați-le sfânta poveste / Cum că mormântul lui Ștean / Leagăn al neamului este   ...”.