La Corvineşti, cu prof. T. Filipaş şi tâlcuitorul de pilde I. Giurca despre oamenii de ieri şi de azi ai aşezării

          Ajungând în Corvineşti într-o zi senină de februarie, îl caut pe colegul meu în ale dăscăliei, prof. Teodor Filipaş. Acum, la 75 de ani, este pensionar, locuieşte într-o casă veche cu târnaţ şi şapte ferestre la uliţă, o locuinţă bine îngrijită, deşi are vreo 100 de ani. Trăieşte în lumea cărţilor, citind şi punându-şi mereu întrebări, a predat româna, iar acum este înconjurat de nepoţi, pe care-i buchiseşte în ale cititului. Îmi vorbeşte despre pedagogul Grigore Borgovan (1850-1923), apreciat la vremea respectivă de Titu Maiorescu. Pedagogul Borgovan, autor de cărţi şi manuale şcolare a fost readus acasă, la Corvineşti, de preotul şi scriitorul Ioan Pintea prin reeditarea unor cărţi şi organizarea unor manifestări dedicate ilustrului corvineştean. Aici, la Corvineşti, şcoala a fost o reală pepinieră de oameni care au spus ceva în cultura românească devenind, de-a lungul anilor, un factor determinant în modelarea şi educarea comunităţii. Prof. Filipaş îmi vorbeşte cu o reală satisfacţie de cei care au slujit învăţământul, profesori precum Aurel Ţigăuan, Aurel Filipaş, Silvia Filipaş, Lucreţia Andreica or Victoria Filipaş şi mulţi alţii. De pe băncile şcolii ce poartă numele pedagogului Borgovan au ieşit oameni de mare valoare precum prof. Iacob Ţigăuan, colonelul-poet Iulian Patca, autorul unei monografii a satului, dr. ing. Ioan Encean Pandor, finanţista Doina Prodan, olimpicul Dorel Moldovan, ing. Ioan Andreica şi mulţi alţii. Am mai adăuga pe fraţii Viorel şi Vasile Bidean, alături de dr. Banu a lui Fătu ce şi-au pus cunoştinţele şi priceperea în slujba alor săi.

          Satul pare, la ora amiezii, pustiu, doar de la fumul ce iese pe hornuri îţi dai seama că acolo mai trăieşte cineva. În urmă cu vreo 20 de ani, aici, şi iarna era o animaţie de gospodari. Corvineştenii mâncau pământul, hărnicia lor este proverbială. Şi acum sunt harnici dar populaţia satului s-a micşorat şi tot prof. Filipaş îmi spune că „Sunt cam 285 de gospodării. Dintre acestea, 55 sunt pustii, iar în alte 50 de case vieţuiesc una sau două persoane. Satul este bătrân şi mă tem că întinerirea lui nu se va întâmpla prea curând. Grigore Herinean Puica se apropie de 90 de ani şi îi urmează plutonul format din Ionel Târnovan, Iacob Silaşi, Ioan Bidian sau Ana Deac Bădiţa, veterana aşezării. Rând pe rând, se duc şi nu mai are cine să se întâlnească seara la cooperativă să-şi depene poveştile de muncă ale zilei.

          Din centrul satului o iau agale pe uliţa ce duce către podul îl mare. În faţa mea păşeşte un bărbat între două vârste, îmbrăcat frumos, cu o haină groasă, neagră, cu căciulă de ţurcană şi încălţat cu bocanci buni de măcinat zăpada. Într-o mână are o geantă de perceptor, iar în cealaltă un măturoi din piele. E Ioan Giurca. „Vin de la oraş. Mi-am cumpărat şi un aspirator „ţărănesc”. Nu consumă curent că-i şi aşa tare scump. Nu se mai fac în sate nici măcar măturoaie. Unde sunt împletitorii din răchită, fierarii, misarşii, şustării, căuacii etc. S-au dus toţi...

          Oare o să fie război?”, se întreabă făcând un popas pe pod şi nu aşteaptă răspunsul ci el continuă. „În sat la noi există un monument al eroilor, îs vreo 30 dintre ai noştri care au luptat nu ştiu pe unde şi nu s-au mai întors. Ioan Patca şi Ioan Cosma Podoabă au ajuns pe la Cotul Donului şi până la Stalingrad. După vreo cinci ani au revenit acasă, la Corvineşti. Războiul nu-i bun...

          Ioan Giurca citeşte mult. E la curent cu noutăţile. A fost primar, preşedinte de colectiv, consilier, a făcut de toate. Locuieşte singur într-o casă cu vedere către înălţimi. Despre asta are o filozofie aparte pe care n-o spune oricui. „Am două vaci cu lapte, curtea mi-i plină de păsări. În urmă cu câţiva ani satul Corvineşti era un izvor nesecat de lapte. Acum, încet-încet, izvorul începe să sece. Îi mersul vremii”, îmi spune acesta. „Ce, ne putem pune noi de-a curmezişul?” În schimb, oamenii cresc păsări şi animale mai uşor de întreţinut. Cam la fiecare casă există aşa ceva. O vorbă înţeleaptă zice că în satul fără păsări liliacul e considerat pasăre. Nu-i cazul Corvineştiului. Lucrez şi teren, dar rând pe rând, mă tem că nu o să aibă cine să-l mai lucreze. Sunt doar bătrâni care mai ţin la pământ.

          Îmi amintesc că cineva spunea că lumea satului se va sfârşi atunci când n-or mai fi cărări între vecini, dar iată că şi la Corvineşti încep să nu mai fie bătătorite. Creşte iarba pe ele. Giurca e un sfătos înţelept, cu şcoală. Vorbeşte în pilde. Le ştie şi descifra pe înţelesul celor ce-l ascultă.

          În Corvineşti, au fost dintotdeauna ţărani. Acum, mai nou, se numesc fermieri. Aş vrea să mai spun că nu e mare filozofie să devii ţăran. Greu este să rămâi, spune o altă vorbă cu multe înţelesuri...