Istoricul de artă Vasile Duda în dialog cu artistul vizual și editorul Ana Toma

Ana Toma | TOMAGRAPH este artist vizual și editor cu preocupări în zona graficii, a instalației, a fotografiei și a scenografiei. Din 2008, se implică în desfășurarea unor evenimente cu profil cultural din București și din țară. În prezent se ocupă de imaginea, promovarea și organizarea Clubului de lectură Institutul Blecher și ale Casei de Editură Max Blecher, pe care le-a înființat în 2009, respectiv 2010, alături de scriitorul Claudiu Komartin și de scenografia spectacolelor marca Toma&Toma. 
TOMAGRAPH continuă seria de expoziții personale omonime de la Diptych Art Space din București (07.07.2022 – 17.08.2022 | curator: Lina Țărmure), de la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi (15.06.2018 – 10.08.2018 | curator: Maxim Dumitraș) și de la Fundația TRIADE din Timișoara (12.12.2017 – 25.02.2018).
 
Rep.: - Am văzut că expoziţiile pe care le-ai deschis la Timişoara, la Bucureşti, la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz au fost extraordinare şi era normal cumva să te avem aproape la Bistriţa, pentru că te-ai format la Bistriţa. Ne bucurăm că la Casa cu Lei există un cadru care să poată găzdui această expoziţie şi să o valorizeze aşa cum se cuvine, pentru că ştim că într-un spaţiu expoziţional nu este suficient să aşezi o lucrare pe un perete, ci este important să creezi acel context care să sublinieze şi să construiască atmosfera pe care obiectul în sine vrea să-l potenţializeze pentru că doar aşa privitorul poate să perceapă, să intre în atmosfera şi semnificaţia lucrării. Cum se vede Bistriţa cu această revenire?
          Ana Toma: - Chiar m-a întrebat cineva cum e să expun acasă? I-am spus că nu ştiu pentru că am stat doar în spaţiul expoziţional şi, dincolo de ferestre, putea să fie orice anturaj. Mi s-a dăruit un spaţiu pe care eu îl percep ca pe un spaţiu interior şi atunci mă ocup de el cât pot de bine, nu contează unde este, contează să iasă aşa cum mi-l închipui eu.
          Rep.: - Ai intrat cumva într-o cochilie în acest spaţiu de la Casa cu Lei. E o casă cu multe spaţii intime ...
          Ana Toma: - Da, în prima zi m-am pierdut, n-am ştiut exact ... La prima vedere pare puţin labirintic.
          Rep.: - Uşor-uşor începem să îi percepem planurile ca fiind o casă specifică celor bistriţene. Care sunt legăturile pe care le ai cu Bistriţa, în afară de faptul că te-ai născut şi ai copilărit aici?
          Ana Toma: - De obicei, se începe cu studiile. Eu nu voi începe cu studiile, ci voi începe cu altceva foarte important pentru oraş, care sper cumva să revină. De când eram foarte mică, mergeam la vernisaje. Poate nu neapărat la vernisaje, dar mergeam să văd expoziţiile din oraş care nu erau puţine pentru un oraş atât de mic, şi cred că de acolo am început să simt ceva pentru artă, să simt că aş putea să contribui şi eu cu ceva. Pe urmă, faptul că există un Liceu de Arte în Bistriţa mi se pare foarte important, se încurajează pe mai multe planuri demersurile cuiva care ar putea avea un viitor din asta. Probabil că, dacă nu ajungeam aici, la Liceul de Arte, nu aveam acest parcurs. Am făcut Secţia Grafică cu profesorul Marian Coman care probabil a intuit că voi merge şi în altă direcţie, nu doar pe grafică tradiţională sau gravură, şi m-a încurajat să am diverse căutări.
          Rep.: - Este spectaculos să vedem că instituţiile de învăţământ nu trebuie să creeze un singur profil, ci să găsească acea energie în care să poţi să te descoperi şi să cauţi noi oportunităţi. În domeniul artelor vizuale aceste caracteristici sunt esenţiale. Dacă nu avem acea energie de a căuta altfel decât au făcut-o cei dinaintea noastră atunci sigur că rămân plafonaţi într-o zonă în care imaginea, viaţa şi tot ceea ce este în jurul nostru rămâne într-o permanentă neschimbare, să zicem, şi atunci nici soluţiile nu sunt cele care ar trebui să fie. Care au fost paşii următori sau cum ai descoperit această nuanţă pe care o ai în arta ta, pentru că ai un stil care e definit deja, pe care-l vedem ca fiind specific. De multe ori povesteam, chiar şi în cadrul vernisajului, că am văzut afişe prin oraş pe care le-ai făcut şi deja în sala profesorală de la Liceul de Arte se discuta că Ana le-a făcut. Ceea ce era un lucru bun. Poate că puţini se uită cum arată afişele. Dar unii se uită cum arată afişele, le compari cu altele, le remarci. Poţi trece indiferent, dar pe lângă unele nu treci indiferent.
          Ana Toma: - Unii chiar le solicită. E o mare mulţumire că am fost întrebată de mai multe ori dacă le dau lor afişul sau dacă le pot smulge după ce se termină evenimentul. Este o copie a obiectului artistic, dar dacă cineva şi-l doreşte înseamnă că are o valoare.
          Rep.: - Când crezi că s-a întâmplat această descoperire sau cum crezi că s-a conturat această descoperire?
          Ana Toma: - Nu cred că a fost un moment, nu s-a aprins aşa un bec, dar m-a ajutat şi Facultatea de la Timişoara şi, în mod special încurajările asistentului, profesorul Daniel Apostu Teodorescu, care, la fel, pe măsura ce a văzut înspre ce mă îndrept nu mi-a făcut recomandări doar din artele vizuale, ci şi din poezie. M-a încurajat să merg cu o Bursă Erasmus în Franţa unde, petrecând jumătate de an – dacă s-au aprins nişte beculeţe, acolo s-au aprins –, nu doar la facultate, ci şi văzând un alt tip de oraş, un alt tip de civilizaţie, până la urmă. Ulterior, după ce m-am întors, am început să lucrez la lucrarea de licenţă care a fost un proiect editorial de editură fictivă, neştiind în acel moment că mă voi ocupa cu asta şi că voi ajunge chiar să am o editură.
          Rep.: - Asta înseamnă cumva, că utopia şi realitatea s-au întâlnit în ceea ce făceai. Până la urmă, ţi-ai propus o editură, un proiect idealizat, dar l-ai şi aplicat. Care este experienţa din zona aceasta a editurii şi zona artelor plastice, bineînţeles?
          Ana Toma: - Iniţial, am început să particip, în Timişoara, la evenimente în care erau în prim plan scriitori, şi în special poeţi, şi am început că colaborez cu ei, deşi cred că era un pic ciudat pentru că eu încercam să le propun să facem o carte-obiect. Vedeam că vin să facă evenimente, ateliere de scriere – eu nu scriam, nu am scris niciodată, pentru că sunt întrebată sau mi se spune că eu sigur scriu – dar eu nu scriu, eu încercam să fac altceva. Dacă scriu, eu fac cronică vizuală de carte. La Timişoara am început să colaborez cu scriitori, am făcut inclusiv cărţi poştale cu serigrafie, carte-obiect cusută manual.
          Rep.: - Toate astea sunt extrem de noi pentru această lume a scrisului, a audio-vizualului, era ultima care trebuia bifată acolo. Adică trebuia să existe nişte coperţi, iar lucrurile erau cumva aşezate pentru public. Până la urmă, esenţiale trebuiau să fie versurile, trebuia să fie energia din partea scrisului. Câteodată, se crea un tot unitar şi cu partea de imagine, rezultând aceste coperţi.
          Ana Toma: - Aceste coperţi le puteţi descoperi la Casa de Editură Max Blecher, veţi avea ocazia să vedeţi instalaţiile care au ajuns să fie pe copertă şi să creeze noi legături între conţinutul cărţilor şi obiect.
          Rep.: - Sunt foarte frumoase; în momentul în care le vezi prima impresie este că trebuie să pui mâna pe carte, trebuie s-o atingi neapărat, parcă e o invitaţie spre tactil. Am văzut că unii dintre vizitatori nu s-au abţinut şi au atins chiar şi unele lucrări ale expoziţiei, ceea ce nu se recomandă. Dar pe carte e important să punem mâna. E bine că s-a construit o imagine care să aducă pe copertă cumva acea atmosferă din interiorul coperţilor.
          Ana Toma: - Aş mai adăuga ceva legat de parcursul meu editorial. Unul dintre cei cărora le-am propus o colaborare de genul acesta a fost Claudiu Komartin. Iarăşi, din seria utopiilor. Eu n-am ştiut că vom avea împreună această editură. Mie îmi plăcea cum scrie şi i-am propus ca, pentru proiectul de licenţă, să-mi permită să-i ilustrez nişte poeme. Aşa s-a legat colaborarea şi de atunci tot colaborăm, deşi el iniţial nu a înţeles ce urmăresc.
          Rep.: - Pentru un scriitor, obiectivele erau altele –nu să ai o copertă frumoasă ci să existe un conţinut. Dar, în lumea în care trăim, cred că lucrurile trebuie să se armonizeze din cât mai multe perspective, cred că artele trebuie să fuzioneze, să se conexeze între ele. Şi lumea a dispărut. Da, a dispărut, dar probabil că trebuie s-o reinventăm într-o anumită conectivitate cu un spectru cât mai larg tocmai pentru că lumea în care trăim şi informaţia vine din sensuri foarte diferite şi atunci apare o abordare transversală – pe care o ai şi tu, aşa îmi pare – adică, sunt lucrări de artă plastică dar parcă sunt lucrări de poezie, parcă vezi poezie, pentru că ilustrează poezie, dar simţi că se aduce într-un câmp vizual ceea ce are o anumită sonoritate doar într-o zonă mentală. Şi atunci, această conexiune face, la un moment dat, ca acel obiect mic, banal, nesemnificativ, într-o lume mare, a obiectelor mari, să începi să-l remarci ca o floare care străpunge fisura unui asfalt – să zicem. Dar asta-i face şi frumuseţea extraordinară. Şi în expoziţie avem foarte multe obiecte mici, de dimensiuni care-ţi permit să le ţii în mână, să le învârţi în mână, să le ţii aproape de tine, cu mare fragilitate, cu mare atenţie la fiecare dintre ele. Dar cred că asta le oferă şi acea calitate frumoasă de eleganţă, de supleţe, care cumva parcă îţi solicită protejarea obiectului, aşa cum şi poezia, sau în general scrisul, are semnificaţii poate de multe ori între rânduri, nu neapărat luată rând cu rând.
          Ana Toma: - La vernisaj, m-a întrebat cineva de ce toate coperţile noastre au fundalul alb. Era cineva care urmăreşte ceea ce facem. I-am explicat că, în momentul în care am început să facem asta, am încercat să creăm o identitate vizuală şi de aceea am păstrat albul. Dar motivaţia clară este că pe mine mă interesează, de fapt, mai mult spaţiul alb care înconjoară versurile. La poezie avem mult mai mult gol decât plin, avem oglinda cărţii care e mult mai generoasă şi este foarte important cum apare, cum este dispus textul, felul cum arată un text de poezie pe o pagină, cred că aşa ar trebui să arate şi ilustraţia pe coperta unei cărţi de poezie. Dacă am fi publicat proză, probabil că aş fi ales altă zonă cromatică, o altă compoziţie.
          Rep.: - Cumva, în ceea ce spuneai, îmi veneau în minte principiile legate de organizarea unei expoziţii, chiar dacă e vorba de o copertă, cartea respectivă e o miniexpoziţie. Într-o expoziţie ne dorim să avem un cub alb, un spaţiu neutru care să permită evidenţierea lucrărilor şi atunci sigur că nu-ţi doreşti să ai în acel spaţiu culori care să concureze, obiecte care să exprime o anumită utilitate. De aceea,o priză, un simplu întrerupător deranjează într-o expoziţie şi trebuie eliminat sau integrat în lucrare pentru că altfel ochiul, vrând-nevrând, îl reperează şi vede o lucrare frumoasă lângă o priză ciobită sau murdară, sau mai învechită. Chiar mi s-a întâmplat şi mie, într-unul dintre muzeele din România, m-am uitat la nişte lucrări frumoase şi, la un moment dat, am rămas cu ochii pe priză şi m-am întrebat de când e acea priză, pentru că era un model mai vechi.
          Ana Toma: - Sigur nu era o lucrare, nu?
          Rep.: - Sigur, şi mi-am spus: uite, cum m-a furat. Era de foarte mult acolo.
          Ana Toma: - Pe mine de foarte multe ori mă deranjează etichetele lucrărilor. De multe ori sunt printate rapid, tăiate strâmb, plasate uneori mult prea aproape de lucrare sau chiar pe lucrare. Ăsta este un alt motiv pentru care am decis să nu am etichetă, pe de o parte. Pe de altă parte, pentru că titlul lucrărilor, mai ales al celor care sunt făcute pentru cărţi, este exact titlul cărţii.
          Rep.: - Aşadar, nu avem un titlu care să figureze alături de lucrări în această expoziţie, în schimb, avem o serie de cărţi care pot fi răsfoite, care să vă ajute să intraţi în acea ritmicitate, în acea energie pe care o are lucrarea şi, dacă aţi trecut în acea zonă a emoţiilor, poate că o să căutaţi şi cartea, s-o aveţi acasă, şi în acest fel să păstraţi acea energie pozitivă. Suntem deja obişnuiţi, din secolul XX, să nu avem titlu. Au fost şi discuţii ample în arta contemporană - cu titlu sau fără titlu - pentru că trecând în acea sferă fără titlu, se eliberează lucrarea de nişte condiţionări pe care ţi le dă o titulatură, o definire. Definiţia, în general, încorsetează, închide, surprinde o direcţie. Şi atunci, sigur că, în momentul în care privitorul este lăsat liber poate să evolueze cu un imaginar personalizat spre stânga sau spre dreapta, dar uneori asta poate să fie şi derutant, pentru că nu ştie de ce să se agaţe, cum să-l înţeleagă, mai ales că suntem obişnuiţi, în viaţa de zi cu zi, să ne tot ghideze cineva. Am fost „ghidaţi” de doamna învăţătoare, ne-a învăţat cum să desenăm laleaua, cum să facem apa albastră, cum să facem cerul, cum să facem soarele galben, şi atunci parcă avem nevoie să ni se dea nişte repere. Ne simţim nesiguri şi poate de aceea suntem şi intimidaţi de expoziţiile de artă contemporană sau să vedem obiectul altfel decât aşa cum îl ştim. Cred că şi în expoziţia pe care o avem acum în Casa cu Lei, am sesizat această curiozitate a privitorului care de multe ori a avut nevoie să atingă, să pună mâna puţin, să vadă din ce material e, pentru că fiind nesigur de  ce lucrare e, cum e făcută, a trebuit să fie atinsă ca să mai vină şi alte simţuri în compensaţie şi să te ajute să o descoperi. Este fantastic, până la urmă, curiozitatea a funcţionat, te-a îndemnat să cauţi, să cercetezi, să descoperi, şi nu doar văzul ci şi tactilul, poate că şi mirosul, începe să fie solicitat, pentru că, de fapt, aşa descoperim ceea ce este în jurul nostru. Cred că ai reuşit să surprinzi acest lucru în lucrările tale pentru că obiectele le construieşti de fiecare dată ca o machetare, la o scară de unu la unu, pentru că le vezi, le descoperi, le studiezi. Ia mult timp această operaţiune de studiu al fiecăreia dintre forme în parte?
          Ana Toma: - Ia mult timp, în special în procesul de gândire. Adică fiecare lucrare este făcută special pentru carte. Nu folosesc lucrări vechi pe care să le asociez unei cărţi care trebuie să apară. Mă agăţ de versuri, de imagini din cartea respectivă şi încerc să le pun laolaltă, să găsesc ce material se potriveşte pentru că, la o carte care este dură nu pot folosi materiale diafane pentru că transmit total altceva.  Şi atunci caut pentru fiecare, în funcţie de ce am la dispoziţie,  de cât spaţiu am la dispoziţie, caut acele soluţii care să dea o sugestie, încă de la prima întâlnire cu cartea, să dea o sugestie asupra conţinutului. Din păcate, nu pot să mă desfăşor atât cât aş dori pentru că nu am suficient spaţiu. Normal că pe unele dintre lucrări eu le văd supradimensionate. O să vă invit, dacă veniţi să vizitaţi expoziţia, să vă închipuiţi că ceea ce vedeţi, chiar dacă pare minuscul, într-un alt context poate să fie imens.
          Rep.: - În momentul în care ai făcut prezentarea la acest proces al concepţiei, mi-am dat seama, printre rânduri, că mai greu este să te pui în starea de a face decât să le faci. Tu ai încercat să ne descrii modalitatea în care încerci să ajungi în starea aceea de a face. Cum? Citind poeziile, parcurgând textul, imaginând, căutând şi, la un moment dat da, apare, se conturează, iar asta se vede şi în momentul când privim lucrările. Ele se văd ca un concept de durată, de cristalizare, în care acele texturi parcă s-au căutat, au devenit şi, în cele din urmă, şi-au desăvârşit forma, uneori păstrând – să zicem – amprenta unui prim gând, a unei prime idei, undeva în substrat peste care a mai venit alta şi dintr-odată, în aceeaşi lucrare, în acelaşi timp, putem să identificăm conexiuni cu o formă, cu alta, cu altă semnificaţie şi atunci, dintr-odată, se dublează, se triplează sensurile şi semnificaţiile din care face parte, ca şi cum am vedea straturile care au venit şi s-au aşezat în construcţia formei artistice. În momentul în care ele se aşază pe acest câmp alb, curat, au propria viaţă şi îşi conturează atunci propria semnificaţie. Cred că e atmosferă uşor metafizică şi poate suprarealistă se conturează uşor asupra obiectivelor tocmai pentru că avem un realism imediat pe care-l descoperi, după  care încerci să vezi că sunt şi alte conotaţii şi, odată conturat într-o lumină curată, albă,  se creează un spaţiu pur care te trece cumva într-o lume paralelă, o suprarealitate, cum spuneam, care este lumea poeziei sau a operei pe care o propui spre descoperire. Dar această conexiune – spaţiu pozitiv, spaţiu negativ, pe care ai menţionat-o mai la început – cu acel spaţiu dintre rânduri sau pagina în care se aşază, e o abordare pe care o avem în arta recentă, mereu în preocupări, ce înseamnă forma plină şi haloul din jur, ce înseamnă obiectul şi spaţiul din jurul acestuia.
          Ana Toma: - Aşa cum uneori mă interesează mai mult nu obiectul în sine, ci umbra aruncată de obiect.
          Rep.: - Şi dacă am ajuns în această zonă a luminilor şi umbrelor, a halourilor care se creează în jurul lucrărilor, atunci cred că e neapărat să invităm iubitorii de artă la Casa cu Lei la această expoziţie pe care ai reuşit să o aşezi după aproape o săptămână de muncă. De ce atât de mult de muncă pentru a organiza o expoziţie cu lucrările care erau gata făcute şi trebuiau doar aşezate în spaţiu, pentru că, de fapt, ai construit un spaţiu-instalaţie, şi nu ai scris o poezie cu versurile, ai scris o poezie cu spaţiul. Şi atunci cred că, cumva, Casa cu Lei în această perioadă a devenit un fel de copertă în interiorul căreia sunt poeziile pe care le-ai scris în acest spaţiu cu lucrările tale şi în felul acesta ai făcut o carte pentru Bistriţa, prin expoziţia pe care ne-ai propus-o. Sunt convins că în alte spaţii vor fi scrise alte poezii şi asta înseamnă că versurile vor suna cumva în mintea noastră mereu noi şi mereu proaspete pentru că spaţiile sunt diferite şi asta înseamnă că, indirect, primim şi invitaţia să căutăm aceste spaţii expoziţionale. Cum vezi în perioada următoare, care sunt căutările pe care ţi le-ai dori să le împlineşti în timpul care urmează?
          Ana Toma: - Vreau să spun că nu sunt doar versuri, ci şi o scenografie – făcând legătura cu ceva foarte important pentru parcursul meu – adică, participarea la spectacolele Trupei de Teatru „Corint”, de care sper că aţi auzit, fiind din Bistriţa, şi care sper să mai joace în continuare şi să vă bucure cu spectacole. Trupa „Corint” este coordonată de Camelia Toma. După ce am început să joc, m-a interesat mai mult colaborarea pe partea de scenografie. Abia aşteptam să fiu lăsată eu la consola de lumini şi probabil că şi asta a influenţat felul în care plasez obiectele într-un spaţiu. Pentru viitor, sper să am suficient timp să fac artă şi să mă ocup mai puţin de treburile administrative.
          Rep.: - Dacă aţi pomenit de Trupa „Corint”, ne dorim să vină şi la Casa cu Lei. Poate vor interpreta sau vor exersa în aceste spaţii pentru publicul din Bistriţa în perioada următoare. Şi, cu siguranţă, acea bucurie de a fi la consola cu lumini s-a văzut şi în punerea în valoare a lucrărilor din această expoziţie unde fiecare corp de iluminat a fost aşezat, reaşezat, mutat, repoziţionat.
          Ana Toma: - Pe copertă aleg – aşa cum lumea își face selfi-uri şi alege un profil – pentru fiecare lucrare aleg eu profilul care-mi convine. Aici vedem altceva. Aici,  în funcţie de unghiul în care stăm, vedem inclusiv toate defectele, şi atunci e normal că vreau să fiu atentă la cum poziţionăm lucrarea în aşa fel încât să fie puse mult mai bine în evidenţă.
          Rep.: - În momentul în care avem acea copertă albă, sigur că artistul şi-a dorit să aşeze acolo o lucrare într-un punct maxim, a căutat punctul cu maximum de expresivitate şi atunci, cumva, iată că avem o pistă de căutare sau de comparaţie şi ne plac şi aceste lucruri. Avem cartea, avem o axă, o perspectivă pe care artista Ana Toma a ales-o pentru carte, adică înseamnă că e cumva o perspectivă preferată, şi până să comparăm şi cu perspectivele pe care sunt construite în această expoziţie. Oricum, eu cred că TomaGraph rămâne să fie o provocare în continuare pentru zona de copertă de carte sau de afiş, de grafică publicitară, dar nu numai. Cum spuneam, ai reuşit să mergi cumva transversal în această lume care se direcţionează pe paliere cât mai bine delimitate tocmai pentru a putea să se mişte mai bine în această lume diversă. 
          Ana Toma: - E mai grea recunoaşterea mea ca artist pentru că, uneori, în anumite contexte, cel care face grafica de carte nu este considerat neapărat artist. Lumea are impresia că un grafician se ocupă doar de trimiterea textului la tipar, când de fapt este o muncă întreagă pentru compoziţia coperţii, pentru felul în care stă textul aşezat în pagină şi atunci, în breslele oficiale,  de fapt, e foarte greu să-i convingi pe unii că aceasta este o ilustraţie creată special, nu am luat doar ceva de pe net şi am prelucrat. Şi pentru asta am acceptat invitaţiile pentru expoziţii, ca să se vadă că o ilustraţie de carte poate fi originală.
          Rep.: - Şi eu cred că ai reuşit cu brio acest lucru. Oricum, de fapt, avem tot timpul aceste două noţiuni: avem o realitate în care vedem obiectul în mod real şi, respectiv, acea realitate digitală care se construieşte şi care nu înseamnă că nu poate să devină independentă la un moment dat sau să aibă propria ei viaţă – hai să nu-i spunem expoziţională – dar propria ei viaţă vizuală ajunge te miri în câte locuri, pe când obiectul de la care s-a pornit poate rămâne limitat la un spaţiu temporar sau geografic. Cumva, utilizând tot timpul cele două paliere, cum spuneam, reuşeşti să faci acea îmbinare în care da, atunci când eşti între aceste domenii, există contestaţia din stânga sau contestaţia din dreapta, adică, cumva, nu te simţi cu totul nici într-o zonă, nici în cealaltă, dar asta dă originalitatea, face ca lucrurile să fie mai greu de construit, dar mult mai frumoase şi mult mai aproape de ceea ce definim ca fiind o originalitate constructivă şi cu perspective extrem de generoase. Îţi mulţumesc. Vă invităm să vă rupeţi din timp şi să vizitaţi expoziţia pentru că asta o să vă facă să reveniţi. 
          Ana Toma: - Mulţumesc şi eu.           

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5