Ion Moise: Eu am năşit după Revoluţie noul ziar „Răsunetul”, după poezia lui Andrei Mureşanu, „Un Răsunet”

-Am dori să parcurgem împreună pe aripi de gând drumul spre copilărie. Unde este acasă pentru scriitorul Ion Moise?

-Acasă este şi în Bistriţa, pentru că am stat mai mult decât în alte locuri. M-am născut în Târgu Mureş, însă nu am copilărit acolo din cauza evenimentelor istorice prin care Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. A trebuit să ne refugiem într-o zonă locuită de români în Miraslău.
- Împreună cu familia?
-Tata a fost încorporat şi recrutat pe frontul de est. Am plecat doar cu fratele meu şi cu mama la bunica din Alba Iulia, devenind pentru o perioadă „moţi” de meserie.
-Dar bunicii dinspre tată unde erau?
- Ei au fost din Ungureni, judeţul Bacău. Întotdeauna am avut dispute cu bunicul din Ungureni. Îi spuneam „Ştii la cine le spuneau ungureni moldovenii?” La ardelenii care se refugiau din cauza prigoanei din Transilvania în Moldova. Acest tărâm al Moldovei era ca un fel de El Dorado pentru ardeleni, era foarte mult pământ şi foarte bun. Stăpânitorii erau destul de generoşi şi primitori.
-Câţi ani aveaţi când v-aţi refugiat?
-Aveam doi ani. Nu am reţinut foarte multe din acea perioadă, însă ştiu că în Alba Iulia am dus o viaţă modestă. Mama a făcut faţă cu greu problemelor de creştere a doi copii pe timpul războiului. Tata a reuşit să scape din prizonieratul sovietic şi a venit în Ardeal când eram eliberaţi de trupele româno-sovietice.
-După câţi ani a revenit tata acasă?
-După patru ani. A reuşit să evadeze într-o zonă lângă Nistru cu un grup de ofiţeri români. Au călătorit numai noaptea să nu fie depistaţi de trupele sovietice.
-Cum vi se spunea acasă?
-Ionel.
-Pentru copilul Ionel când întreba unde e tata ce i se răspundea?
-Mama nu vorbea nimic, o apucau lacrimile şi nu reuşea să ducă până la capăt amintirile despre tata. Până la urmă a venit, într-un decembrie, cu barbă neagră, ca un călugăr. Călătorea noaptea pentru că şi în Ardealul eliberat se căutau dezertorii. El era evadat dintr-un lagăr sovietic.
-Aveaţi în jur de şase ani. L-aţi recunoscut?
-Nu, numai mama. A avut un şoc când l-a văzut. Au fost împreună până la bătrâneţe, dacă pot spune aşa, pentru că mama a murit de tânără, la 47 de ani, de cancer.
-După acest episod din viaţa d-voastră, amintirile războiului au revenit?
-Erau anumite tensiuni în familie. Tata era puţin gelos şi se întreba mereu cum a reuşit mama să treacă frontul să ajungă la Alba Iulia, zona în care se desfăşurau operaţiuni militare de eliberare a întregii Transilvanii. Mama a fost pentru mine o sfântă.
- Un loc important în icoana tradiţiilor îl are într-adevăr mama. Care este portretul mamei scriitorului Ion Moise?
-Mama a fost foarte credincioasă şi ataşată de familie. Dacă am reuşit să răzbat în viaţă, să-mi iau o diplomă universitară, atât eu cât şi fratele meu, care e profesor de matematică în Satu Mare, a fost în primul rând datorită mamei, pe care aş asemăna-o cu mama lui Creangă care voia să-şi vadă feciorii cu orice preţ preoţi. Ea avea un ritual aparte, se ducea aproape zilnic la biserică. A fost greco-catolică şi a urmat ritualul catolic şi după ce a fost interzis, mergând la biserica romano-catolică. Era un sfânt pe care îl adula foarte mult, Sfântul Anton.
-Mulţi dintre noi am ţinut postul Sf. Anton care face minuni. Putem trece prin viaţă fără credinţă?
-Chiar în momentele în care ateismul era în floare, la noi mama era cea care ţinea credinţa trează.
-Să vorbim şi despre şcoală, despre primele clase.
-Tata, după ce a evadat din lagărul sovietic a revenit acasă. Trebuie să vă spun că înainte de război a fost subofiţer de jandarmi la Legiunea de subofiţeri de la Tg. Mureş, care a fost mutată apoi la Iaşi. Tata a fost detaşat la Direcţia regională Vaslui pentru probleme legate de apărarea spatelui frontului. A avut noroc cu partizanii sovietici care se ocupau cu acte de sabotaj. Tata era un om capabil, fiind mereu pe poziţie, pentru că oamenii din sat erau împotriva partizanilor, care făceau multe rele, le luau vitele, le aruncau podurile în aer. Erau destul de periculoşi. În aceste lupte a prins mai mulţi prizonieri sovietici, însă nu i-a predat nemţilor. În cadrul unei operaţiuni a fost deşanţat, un batalion de paraşutişti care era bine dotat. În aceste condiţii tata a căzut prizonier chiar la partizanii pe care îi apăra de nemţi, alături de alţi ofiţeri români. Voia să-l ducă în Siberia, a ajuns în lagăr, de unde a evadat. S-a prezentat la Alba Iulia, apoi a fost trimis la Iaşi, unde i s-a dat un post important în jandarmerie la Fălciu, orăşel lângă Prut. Aici am făcut primele clase. Apoi a fost mutat cu serviciul la Stroieşti, Lunca Banului, lângă satul natal al lui Dimitrie Cantemir.
-Aţi colindat ţara în mai multe locuri.
-Aşa este, până la 12 ani când mama a hotărât să ne mutăm în Ardeal. Tata a fost dislocat, toţi cei care au slujit burghezii nemaireprezentând garanţie pentru statul comunist, care se instaura în anii ’46-’48.
-Toate aceste mutări nu v-au afectat copilăria într-un fel?
-Poate că m-au afectat, dar eram un copil curios să vadă cum este şi în altă parte. Afecţiunea mea faţă de aceste locuri era estompată într-un fel. La Stroieşti am stat cel mai mult, cinci ani.
-Cum v-aţi înţeles cu fratele dumneavoastră?
-Ne-am înţeles foarte bine. Era mai mic decât mine. Pot să spun că era prietenul meu, noi fiind mereu unul lângă altul în toate aceste deplasări.
-Eraţi un copil zvăpăiat?
-Eram un copil cuminte, ataşat de lectură. În primele clase am citit Jules Verne, Insula misterioasă, Copiii căpitanului Grant, eram fascinat de ceea ce găseam în această lume a cărţilor.
-Vă mai amintiţi ce carte aţi primit în dar prima dată?
-Nu prea primeam cărţi, ci obiecte uzuale, tata dăruindu-ne, spre exemplu, înainte de sărbători, o sanie. Am mai primit de la tata un fluier şi am învăţat să cânt cu el, fiind singurul instrument la care ştiu cânta. Mama ne dădea dulciuri. Eram foarte pofticioşi după dulciurile făcute în casă. Mama avea reţete speciale moştenite de la bunica, care a terminat şcoala Notre Dame din Tg. Mureş, profilul contabilitate, fiind funcţionară la Primăria Iernuţeni şi mai apoi la Reghin. Aceeaşi şcoală a urmat-o şi mama mea, însă la secţia croitorie. La Alba Iulia am trăit din această îndeletnicire a ei, fiind foarte pricepută la confecţionarea hainelor.
-Făcea haine şi pentru cei doi copii ai ei?
-Bineînţeles. Ne-a îmbrăcat foarte frumos. Am intrat într-un conflict pentru că ne obliga să umblăm în pantaloni scurţi, ori la acea vreme la ţară riscam să cădem în ridicol. Însă era lege ca la Paşti să mergem în acest costum la biserică, devenind obiectul ironiilor colegilor de joacă. Bunicul meu a dorit un băiat, însă s-a ales cu nu mai puţin de nouă fete. Aşa că noi am fost răsfăţaţii lui, făcându-ne o copilărie fericită, mai ales în momentele în care ne ducea cu el la vânat. Bunicul se trăgea dintr-o familie de preoţi din Roşia Montană. El a ales însă o altă meserie, aceea de hornar, aducând noroc tuturor celor care îl întâlneau. Era şi un fel de patron, având o fabrică de cărămizi. Şedea în cerdac şi la sfârşit de lună împărţea plicurile cu bani angajaţilor. A fost un ţărănist de-a lui Iuliu Maniu, un timp fiind urmărit de comunişti. Însă ridica pălăria la primar şi notar şi l-au lăsat în pace. Bunicul dinspre tată nu l-am cunoscut.
-Ne-am pornit cu amintirile şi am rămas la liceu.
-Având în vedere că tata a fost epurat din jandarmerie, mama a insistat foarte mult să revenim în Transilvania, pământ pentru care avea o obsesie. Pentru noi Ardealul a fost un fel de simbol al unei realităţi edenice. Bunicul locuia în Petelea, la o casă lângă pădure, cu vreo patru camere, cu o pivniţă extraordinară. Am fost o vară la bunici, concretizându-se astfel imaginea mamei pentru Transilvania. Mama a ţinut neapărat să mă înscriu la liceul din Tg. Mureş, astfel am ajuns împreună cu fratele meu la Papiu Ilarian. Nu am făcut decât doi ani acolo, pentru că eram pe punctul de a ne muta la Reghin, unde s-a deschis un liceu mai aproape de casă şi de mama, care săptămânal venea cu mâncare gătită.
-Amintiri din anii de liceu pe care le vom regăsi şi într-o carte.
-Aşa este, pentru mine liceul Papiu Ilarian a fost la prima întâlnire o clădire imensă, impresionându-mă vitraliile şi mobilierul. Toate lucrurile erau făcute la o exigenţă care nu o găsim în rigorile actualului sistem. Profesorul Pop Gheorghe a făcut franceza la Sorbona, unde a învăţat şi profesorul de istorie, Ion Lupşa, care era cunoscut nu doar în Mureş, ci în întreaga ţară prin cercetările lui. Îmi amintesc că a făcut săpături descoperind oseminte de boieri români în cimitirul din Mureş. Avea un fel de inteligenţă ca Nicolae Iorga. M-a luat în cercul lui de istorie, făcând şi eu săpături. Nu eram decât trei elevi apropiaţi lui. Interesant este faptul că ne punea să semnalizăm dacă colegii noştri greşesc la lecţie, iar dacă nu observam ne taxa pe noi. Am fost invidiat de colegii din şcoală pentru notele obţinute. Unul de furie, c-am luat o notă mai mare, a scos cuţitul la mine demonstrând că forţa malefică e prezentă în rândul nostru.
-Urmează facultatea.
-Aşa este. Datorită setei de lectură, am dat la Facultatea de Filologie considerând că nu voi avea emoţii la intrare. Am fost al patrulea pe listă, în anul 1958, la Universitatea din Cluj. Însă, trebuie să vă spun că înainte am încercat la Medicină, dar nu era domeniul meu. Mama m-a forţat să mă fac doctor, deoarece era mai bolnăvicioasă şi dorea să aibă cineva grijă de ea. M-am dus la Iaşi la examen, dar erau aproape 70 de candidat pe loc. Însă cei de alte origini etnice studiase medicina din familie. Era un nepot al lui Sanielevici, unul dintre ceio mai mari cercetători a acelor vremuri. Când m-a întrebat care sunt cei 66 de fermenţi intestinali, am rămas mască. Eu i-am zis că nu scrie în anatomie. Şi m-a întrebat: Vii cu anatomia la Medicină?
-Nu regretaţi că nu aţi ajuns doctor?
-Nu. pentru că am urmat visul meu şi nu pe cel al mamei.
-Prima repartiţie după absolvirea facultăţii…
-A fost la Liceul Bogdan Vodă din Vişeul de Sus, unde am predat româna până în 1971. Apoi m-am întâlnit cu colegul Dumitru Andraşoni, care mi-a spus că sunt în căutare de oameni pentru ziarul Ecoul de la Bistriţa.
-Ce vă lega de Bistriţa în acel moment?
-Nu mă lega nimic decât scrisul. Am făcut un material pentru înfiinţarea unui teatru de stat la Bistriţa, care nu s-a înfăptuit nici acum. Când au văzut cum scriu, au venit cu maşina redacţiei Ecoul şi nu m-au lăcat până nu am venit de la Vişeu la Bistriţa. De atunci sunt aici. Chiar eu am năşit după Revoluţie noul ziar Răsunetul, după poezia lui Andrei Mureşanu, „Un Răsunet”.
-Familia…
-La Vişeul de Sus m-am căsătorit cu o domnişoară din Tulcea, profesoară de franceză. Am venit la Bistriţa, unde s-au născut şi cei doi copii ai noştri, care au urmat secţia germană. Am ajuns de comun acord să divorţăm şi să fim fiecare pe drumul său, acum însă suntem în relaţii civilizate. Un punct aparte în viaţa mea a fost pierderea băiatului, în condiţii destul de incerte. Mă rog la Bunul Dumnezeu să-i dea linişte acolo unde este acum. Am rămas cu fiica, absolventă a Facultăţii de industrie uşoară din Iaşi, angajată la o firmă austriacă din Bucureşti. Bucuria mea este că am un moştenitor, un nepoţel care mă iubeşte şi îl iubesc necondiţionat.
-Ce reprezintă literatura pentru dvs.? Se regăseşte viaţa personală în romane?
-Cele cinci romane pe care le-am scris, dar şi celelalte şase cărţi sunt în primul rând o prelungire a vieţii mele. M-a fascinat această profesie de a scrie în momentul când am fost publicat în revista Tribuna, în anul 1968, cu o povestire, iar mai apoi mi s-au cerut colaborări şi la Steaua. Mi s-a deschis apetitul pentru naraţie. Am scris nuvele, apoi m-am hotărât să fac dintr-o nuvelă un roman, aşa cum m-a învăţat dragul meu prieten Gheorghe Pituţ. Am jucat cu el şi în piesele de teatru. Am avut şi damblaua aceasta de a fi actor.
-Două cuvinte despre succesul pe care l-aţi avut de curând la Paris.
-Romanul meu „Ochiul Dragonului” tradus în limba franceză cu sprijinul Institutului Cultural Român sper că va avea un drum al lui în Oraşul Luminilor. Trebuie să recunosc că este o bucurie pentru mine de a mă afla în librăriile pariziene, acolo unde ajung scriitori importanţi. Am fost de patru ori în Franţa şi implicit la Paris şi trebuie să vă spun că m-a impresionat în primul rând modul în care francezii sunt ataşaţi de valorile culturale.
-Vă mulţumesc pentru aceste confesiuni. Ştiu că aveţi în lucru o carte care va apărea în curând la Editura Eikon. O aşteptăm cu mare drag pentru a o aşeza în biblioteca noastră de suflet.

*** Acest interviu a fost realizat în ceas aniversar, pe 14 mai, pentru Radio Someş. Nu ne gândeam că la doar câteva luni va ajunge un document în arhiva radioului, dar şi un reper pentru sufletele noastre. Rugăm pe Bunul Dumnezeu să vegheze sufletul scriitorului şi să-l aşeze în rândul celor care vor scrie istoria frumuseţilor, alături de îngeri.