IOANA STUPARU, „Vera”, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2012

„Probabil se simţea de la distanţă că ei îi place să asculte poveşti despre viaţă” (p. 109) – aceasta este replica, din spre finalul cărţii doamnei Ioana Stuparu, care mi-a dat cheia descifrării şi interpretării unui conţinut complex, bine condus, cu situaţii inedite, relatate cu mult talent.
Autoarea a nouă volume de versuri, proză, teatru şi critică literară: „Clipa de Lumină”, „Oameni de nisip”, „Grădina care s-a suit la cer”, „Cuvinte de mătase”, „Tovarăşi de ultimă zi”, „Miniona”, „Sfeşnic târziu”, „Muzeul cu bucluc”, „Cununa rapsodului” – tipărite la editurile Rawex Coms, Arefeana, Dacoromânia, Amurg sentimental şi altele, doamna Ioana Stuparu este o prezenţă bine cunoscută în rândurile scriitorilor bucureşteni şi din ţară.
Având o bogată experienţă de viaţă, răbdare şi pricepere în selectarea faptelor, tenacitate în muncă şi insistenţă asupra elaborării unor volume, folosind un limbaj simplu şi convingător, ea înregistrează de la carte la carte un progres constant, înscriindu-se de mult în rândul profesioniştilor. Despre cărţile sale s-au pronunţat numeroşi scriitori şi critici literari: Victoria Milescu, Constantin Stan, Cezarina Adamescu, Geo Călugăru, Augustin Macarie, Maria Diana Popescu, Dragoş Ciobanu, Eugen Cojocaru, Emil Lungeanu, Gheorghe Neagu, Victor Sterom, Dumitru Bălăeţ, Adrian Botez, Menuţ Maximinian, Artur Silvestri, Aristotel Bunescu şi alţii.
Romanul „Vera” m-a impresionat prin două aspecte: autoarea îşi alege personajele dintr-o lume modestă – cea a unor bolnavi dintr-o secţie de nevroze, aflate într-un spital dintr-un orăşel de munte, dintre care o parte provin de la „glumeţi” adică oameni cu devieri mentale datorate unor şocuri nervoase, asupra cărora medicii caută căile de revenire la normal, mai mult pe cale psihologică decât prin medicamente.
Cel de al doilea aspect este un suspans prelungit, dus până spre finalul cărţii, asupra cauzelor care au determinat ca aceste fiinţe chinuite să ajungă acolo.
Autoarea se apropie de personajele sale cu înţelegere şi tristeţe, uneori cu lacrimi în ochi, ascultându-le confesiunile.
Două sunt personajele determinante: Maria Mireanu, internată ea însăşi în Salonul patru, împreună cu alte două bolnave, pe care le studiază cu atenţie şi le sfătuieşete de bine, ascultându-le unele întâmplări dramatice din trecurul lor – şi doctorul Mănoiu, un profesionist capabil şi răbdător, priceput în descifrarea sufletelor pacienţilor săi.
Tot doi sunt şi tinerii bolnavi asupra cărora naratoarea (de data aceasta Maria Mireanu) se apropie mai mult: Vera şi Andrei, pe care ea îi îndrăgeşte şi îi convinge să se mărturisească, relatând, la rândul său, aceste poveşti triste, doctorului Mănoiu, care îi ajută să se facă bine.
În finalul romanului – la vreo opt ani după ieşirea din spital – Maria Mireanu îi întâlneşte pe cei doi căsătoriţi, aşteptând un copil, la plimbare între Universitate şi Cişmigiu.
Acum sunt lămurite misterele bolii lor: Vera ajunsese la nevroză datorită pierderii părinţilor şi a decesului unui unchi îndrăgit, care semăna cu doctorul Mănoiu, iar Andrei în urma unui accident de maşină, când îi muriseră ambii părinţi. Iată că mărturisirile lor şi dragostea ce i-a unit îi ajutaseră să ajungă la o stare normală de viaţă.
Dar un mister tot rămâne nedezlegat: de ce ajunsese naratoarea într-o secţie de nevroze? Doar câteva aluzii: pierderea unei iubiri din tinereţe şi marea ei sensibilitate în faţa nedreptăţilor lumii şi a greutăţilor vieţii.
Mult suspans, adevărul dezvăluit cu încetinitorul şi uneori doar presupus, o narare convingătoare: romanul „Vera” poate fi considerat şi un roman psihologic, social şi poliţist – multiplu deschis spre interpretare, o lectură atractivă şi convingătoare – o adevărată naraţiune contemporană modernă.