Întrebări creştine

După două mii de ani de divizări tragice, credeţi că mai este cu putinţă refacerea unităţii creştine în aşa fel “ca toţi să fie una”, “o turmă şi un păstor”? Octavele de rugăciune comună -cum s-au făcut la Bistriţa- mişcarea ecumenică în ansamblu sunt oare o cale spre a împlini acest deziderat? (1)

Nu, nu se va ajunge pe o astfel de cale la unitatea tuturor Bisericilor. Ce progrese am realizat de pildă a Bistriţa? Spre o mai bună înţelegere teoretică, mai mult interpersonală. Au fost scoase -de pildă- de pe rol procesele greco-catolicilor de la tribunale pentru a le lua ortodocşilor bisericile? Nici poveste! Nu spun că sunt lipsite de folos octavele de rugăciune cum spuneţi (la care totuşi nu participă toţi) sau ecumenismul, dar ele nu pot duce la unitate. Scopul acestor acţiuni şi al întregii mişcări ecumenice este de a nu ne mai duşmăni de moarte, unii cu alţii, de a ne dovedi mai toleranţi, fiindcă toţi ne declarăm ai lui HRISTOS. Dacă nu putem iubi, măcar să nu ne urâm.

Una din cele mai păgubitoare privelişti pe care o oferim noi creştinii celor de alte credinţe decât în Domnul IISUS HRISTOS este divizarea noastră în Biserici mari sau mai mici. “Dacă voi nu sunteţi una –ne zic ei adesea- atunci cum să credem în adevărul ce ni-l aduceţi? În care să credem?” Aşadar, există un imperativ al unităţii tuturor creştinilor. Dacă nu am putut să ne îmbunătăţim imaginea în exterior, aşa cum am dori, adevărul e că între creştini există la ora actuală o mai mare toleranţă. Nu foarte mare ci fragilă, fiindcă nu de multă vreme în Irlanda de Nord explodau bombe şi ura dintre catolici şi protestanţi stă sub tăciuni. Nu mai sunt războaie, execuţii pe motiv că ceilalţi sunt de altă denominaţiune. Climatul interconfesional s-a îmbunătăţit, iar ca să spunem pe de-a dreptul, dacă înainte alte culte erau numite erezii, acum stăm cu ele la masă şi povestim în numele frăţiei şi nevoii de compromis.

Desigur că procedând astfel, relativizăm adevărul de credinţă, acceptăm că fiecare poate fi cum îl taie capul, toţi ne facem biserici pe gustul nostru. Acest proces de “atomizare”, mărunţire religioasă, divizare infinită este în realitate un proces de cădere şi decădere. Nu există schismă în istoria lumii care să nu fi însemnat o pierdere din adevărul veşnic. Prin felurite inovaţii care să-i deosebească de cei de care se despart, se înregistrează o degradare a dogmelor, a cultului, a credinţei însăşi în sine. Să urmărim aceste ucruri în istorie.

Spaţiul fiind aşa cum este, vom încerca data viitoare să evaluăm situaţia şi să examinăm dacă există o şansă cu adevărat de refacere a mult dorite unităţi decredinţă.