Întâlnire cu omul.....

Prof. Mirela Rus

„Singuri, acum, în marea ta poveste,

            Rămân cu tine să mă mai măsor,

            Fără să vreau să ies biruitor.

            Vreau să te pipăi și să urlu: Este!”                     („Psalm”, Tudor Arghezi)

 

            Poetul de la Mărțișor purta adesea un dialog cu Divinitatea, cum mulți dintre noi o facem sau toți, deseori, atunci când avem momentele noastre de îndoială, de revoltă, de tăgadă, doar că poate nu ne alegem cu atâta măiestrie și forță de sugestie vorbele. O pierdere, o boală, un eșec, ne fac să privim tăios înspre Cer și, pe lângă banala interogație, retorică de altfel, „DE CE?”, Îl supunem pe Dumnezeu unui tir de întrebări și de reproșuri, ca o refulare a propriei noastre suferințe, a neputinței de a înțelege și a incapacității de a vedea planul Lui pentru noi.

            „Plimbându-ne” sau „alergând” printre cioburi omenești ale dramelor noastre existențiale, risipite, ajungem într-un final, la noi. Dar de cele mai multe ori, drumul este atât de lung, încât nici nu luăm bine startul, și ne săturăm, iar primul impuls este de a „parca”, de a renunța la restul traseului. Dar, pentru că totul presupune o anumită cantitate de jertfă, sau poate nemăsurată jertfă, chiar dacă o clipă poate ca totul să se prefacă într-o negare totală, mai tragem o dată aer în piept și ne resetăm, ne reconectăm la sursa supremă, trudiți ca după o „înviere eșuată”. Lungi și grele ocolișuri, încercări de a deschide uși ce cu siguranță nu-ți erau destinate, din moment ca bați zadarnic și....pleci mai departe. Și pe cale ești în permanență cu Dumnezeu, uneori poate Îl simți, alteori nu, dar este acolo, lângă tine, sau ducându-te pe brațe. Îți dai seama că nu pe Dumnezeu L-ai pierdut, nu, și nici El pe tine, oricât te-ai zvârcolit tu să o iei la sănătoasa câteodată. Deci ce caut? Pe OM îl caut, pe el l-am pierdut. Și aș vrea să-l găsesc, „să-l pipăi” și să-l simt întru a sa dragoste și, precum poetul: „să urlu: este!” Și citându-l pe scriitorul Bartolomeu Anania, să spun: „Începând cu mine.”

            Așadar, dacă Dumnezeu este încă aici, pentru mine, ceea ce trebuie restaurată este prezența omului, sau mai degrabă, simțirea prezenței omului, o reașezare și resuscitare a dragostei de OM. Ce este omul? Este bărbatul? Este femeia? Sau poate bărbatul plus femeia? Dacă Dumnezeu a creat om după chipul Său, pentru bărbat a creat un tron, iar pentru femeie un altar. Și asta pentru capacitatea ei de a se jertfi, ori altarul este locul de jertfă. În timp ce tronul înalță și exaltă, altarul sfințește. Bărbatul poate fi considerat creierul, femeia, inima. Lumina hrănește creierul, iar inima se hrănește cu iubire, iubire care vindecă și învie. Bărbatul poate fi asemuit cu un ocean de forță, de putere, femeia, cu un lac în care se reflectă lumina. Imaginea cu care poate fi asemuit bărbatul este cea a unui vultur semeț, iar femeia este asemenea unei privighetori măiestre care cântă. A zbura presupune a cuceri spațiul, cântând, cucerești suflete. Cineva spunea că „bărbatul este așezat acolo unde se sfârșește pământul, femeia, acolo unde începe cerul.” Ori, în fața acestei minuni, care este omul, de ce nu ne înclinăm și de ce nu ne închinăm?

            Trăim un iad al durerii de a nu mai putea iubi, sau iadul temerii de a iubi? Fugim de propriile noastre gânduri, de propriile noastre sentimente, fugim în singurătatea gândurilor noastre, ne afundăm în abisul deznădejdii uneori, chinuindu-ne, poate, să aflăm calea întoarcerii la noi, calea întoarcerii către om. Și dacă asta presupune sacrificiu, jertfă, jertfă fără dragoste, nu se poate, nu are niciun rost, este un nimic căruia  încerci să-i dai contur.

            Părintele Iustin Pârvu definea omul jumătate dragoste, jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău. Însă mult prea ușor renunțăm deseori la luptă, lăsăm spinii răutății să pângărească sentimentul ales al dragostei. Un mare gânditor Carl Gustav Jung, spunea: „Pentru omul tânăr este aproape un păcat sau cel puțin un pericol să se ocupe prea mult de sine însuși, pentru omul care îmbătrânește însă, este o datorie și o necesitate să se dedice unui studiu cât mai serios al sinelui său...” Tânăr sau bătrân, în fiecare om locuiește Dumnezeu. Omul are datoria să primenească, să îngrijească neîncetat acest loc, deoarece niciodată nu știe când își va lua rămas bun de la acest drum....Pe acest drum, în unele momente îți cresc aripi, întâlnind alți oameni care ți le cresc și te și învață să zbori, alteori, te zbați să te menții în zbor, ca să nu te doboare cei ce vor să ți le taie. Dar viața și divinitatea nu îți trimit oamenii pe care ți i-ai dori, ci pe aceia de care ai nevoie ca să crești. Unii vor fi trimiși pentru a te face să simți durerea, trădarea, singurătatea și, experimentându-le, să le transformi în determinare, compasiune, puritate. Unii vor veni pentru a te învăța să iubești, pe când alții să pună piedici, să te încetinească, și astfel să te ajute să devii mai puternic și mai curajos. Dar este necesar să privești dincolo de aparențe.

            Tot ce trebuie să faci, câteodată, OMULE, este să te oprești câteva clipe, să privești povestea ta, să lași tot ce vrea, să plece și să strângi la pieptul tău tot ce vrea să rămână și, mulțumește. Fii bun cu tine, astăzi știi cu mult mai mult decât ieri. Ai ocazia să te iubești mai mult sau să începi să o faci. Tot ce nu poți vedea cu ochii fizici, privește cu sufletul, tot ce nu poți atinge cu mâinile, simte cu inima. Fă loc în tine vieții și fiecărui om care poartă lumină în viața ta!

            „Pentru credință sau pentru tăgadă,

            Te caut dârz și fără de folos.

            Ești visul meu, din toate, cel frumos

            Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.” („Psalm”, Tudor Arghezi)

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5