Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Florina Ilis: Azilul de bătrâni

După o anumită vârstă, în amintirile oamenilor nu mai există în mod clar noțiunile de trecut și de prezent. Se întâmplă să-ți amintești lucruri din trecutul îndepărtat, chiar din copilărie, atât de viu și de limpede de parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar ceea ce s-a petrecut cu o zi în urmă să nu mai ții minte. Ce se întâmplă cu creierul nostru?, se întrebă bătrânul. Când se ridicase din pat încă mai știa ce visase, dar, în secunda următoare, uitase. Fusese un vis frumos, totuși. Altfel nu și-ar simți inima înflorind de speranță. Își privise câteva minute lungi picioarele subțiri, descărnate, vineții. Ce urâtă e bătrânețea! Apoi, n-a mai știut nimic.

  • Bună dimineața!, o auzi pe îngrijitoare spunând. V-ați trezit? Cum ați dormit?
  • Bună dimineața!, mormăi. Am visat... și se opri fiindcă îl îmbătă mireasma adusă de femeie în cameră. Era o mireasmă proaspătă, ca de flori de primăvară. Cu toate minunățiile ei, primăvara urma să vină. O primăvară nouă?!

Cu o zi în urmă sau cu două, nu mai știa exact, fusese mare agitație în căminul de bătrâni. Se credea că unul dintre pensionarii căminului fusese infectat cu noul virus. Era vorba de Marietta. Fusese transportată la spital cu ambulanța. Apoi, veniseră să le ia tuturor probe. Încă nu se știa nimic. Li s-a spus doar că micul dejun va fi servit în cameră...

  • Sper că doamna Marietta e bine, zise îngrijitoarea, de parcă i-ar fi auzit gândurile. Nici eu nu m-am dus aseară acasă. Nu am voie să plec de aici, spuse femeia cu o voce tristă. Ea care, de obicei, era bine dispusă. Așteptăm rezultatele testelor.

Se poate să fi contactat și ea virusul. Pe doamna Marietta o servise la pat cu mâncarea fiindcă se deplasa mai greu din cauza picioarelor. Fusese tot timpul în contact cu ea. Virusul nou se răspândea prin respirație, prin tuse. Rămânea pe suprafețe. Îi dusese tava cu mâncare, îi luase tava. I-a schimbat așternutul. Și câte altele... Doar că îngrijitoarea, spre deosebire de pensionarii care aveau în jur de optzeci de ani, era tânără și plină de viață.

Bătrânul o privi cum își face loc pe masă, ca să pună tava cu micul dejun. Din termos începu să toarne cafeaua caldă. Mirosul cafelei îi trezi îndepărtate amintiri. Mai întâi, clinchetul ceșcuțelor și al lingurițelor de argint. Foiala mamei care-l servea pe tata. Mirosul cernelei ziarului proaspăt. Și, brusc, o linguriță scăpată pe jos. Chipul îngrozit al tatălui când despăturește ziarul. Mama aplecându-se să ia lingurița. Și plânsul copilului în sughițuri. E prima lui amintire, dar fusese prea mic ca să înțeleagă ce se întâmplase. Îngrijitoarea îi așeză ziarul, frumos împăturit. Purta mănuși chirugicale verzi și mască. Nu i se vedeau decât ochii și părul frumos prins la spate. I se păru că tânăra femeie, în spatele măștii, zâmbea. Sau era doar amintirea zâmbetului ei.

Era singurul dintre clienții căminului care cerea să primească zilnic ziarul, odată cu micul dejun. Bătrânul se întrebă, oare, cine-l cumpărase dacă nimeni nu a avut voie să iasă din cămin?!... Acest gest îl emoționă. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și totuși, se întâmplaseră atâtea. Viața lor nu va mai fi ca înainte de ziua de ieri...

  • Și ce-ați visat, domnule Augustin?
  • Poftim?!
  • Ați spus că ați visat și n-ați continuat...
  • Ce-am visat?, zâmbi el, înviorat brusc. Am visat că te țineam în brațe. Eram gol pușcă. Și tânăr, în putere. Și dumneata miroseai ca florile de vară. Ca iarba mângâiată de vânt. O spun întru lauda dumitale, nu ca să te jignesc... Ce dulce fericire! Hmm, dar nu știu de ce țineam pe cap pălăria lui tata... Avea o pălărie de fetru, cu calota rotundă... Eram, cum să spun, tânăr, în putere, dar la vârsta de acum. Ce ciudat! Tânăr și bătrân în același timp, cum numai în vise se poate...
  • Domnule, dumneavoastră mă iubiți?, râse femeia și râsul ei avu ceva care-l stârni.

Îngrijitoarea îi dădea voie bătrânului să-i spună astfel de lucruri. Îi făcea plăcere să știe că se mai gândea cineva la ea. Domnul Augustin era mereu distins, chiar și când spunea porcării. Bărbatul ei, cam grosolan și neatent, nu-i spunea niciodată o vorbă frumoasă. Mai era și tăcut ca noaptea, ursuz și mocnit. O dată la două luni se îmbăta crunt. Se jura, apoi, că nu mai bea, dar, când îl apuca din nou, nu se mai oprea două zile. Lucra și el în azil, ca paznic. Directorul l-a angajat fiindcă îl rugase îngrijitoarea. Dar a prevenit-o că îl dă afară dacă vine beat la serviciu.

  • De ce vrei să știi?
  • Așa...!
  • Dragostea e pentru tineri!, zise bătrânul, silindu-se să zâmbească. Eu am iubit o singură femeie! Dar am fost mereu galant cu femeile, nimic mai mult... Știi, femeilor le place să le spui așa, o vorbă bună, de alint... Cu dumneata e altceva, dumneata mă faci să mă întorc pe urma bucuriilor trecute... Înainte de ultimul pas.
  • Înainte de...?! Nu spuneți așa!, îl certă ea tandru. Sunteți bine îngrijit aici, aveți pensie bună. Fetele dumneavoastră din Germania vă sună mereu. Aveți nepoți...
  • Ajută-mă să mă ridic!, o rugă bătrânul de pe marginea patului. Vreau să merg la baie.

Îngrijitoarea alergă să-l ajute. Așa cum o făcea în fiecare dimineață...

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5