Eminescu – “cămaşa clopotului care i-a fost dată limbii române”

E vremea zăpezilor şi a gerurilor năprasnice ale Bobotezei. Ninge peste ţară, ninge în sufletele noastre cu amintiri pe care le depănăm în faţa sobei. Peste câteva zile va fi 15 ianuarie. E o filă din calendar ca oricare altele, dar pentru limba şi literatura română este o zi specială: în urmă cu 161 de ani, într-o duminică friguroasă de crăpau pietrele, un scâncet de nou-născut bucura şi fericea familia căminarului Gheorghe şi Raluca Eminovici din Botoşani. Se năştea cel de-al şaptelea fiu al acesteia, dintr-un total de unsprezece, Mihai, viitorul “poet nepereche”, “Luceafăr al poeziei româneşti”. La ceas aniversar se cuvine cinstire “sfântului preacurat al ghiersului românesc” .(T. Arghezi)

Rostul acestor rânduri e de aducere aminte. Ele se doresc a fi adresate în primul rând tinerilor îndemnându-i la citirea clasicilor, la preţuirea valorilor şi alegerea unor modele adevărate , care să-i facă mai buni, dornici de propria-i perfecţionare şi afirmare, drepţi, cinstiţi, cu poftă de lucru, să-şi respecte semenul, să-şi păstreze identitatea naţională: neamul, limba, religia, glia străbună, cultura, obiceiurile şi tradiţiile.

Un reporter de la BBC l-a întrebat pe un aborigen: “Care este meseria ta?” Acesta, calm, i-a răspuns: “Meseria mea, d-le, este să-ţi aduc aminte”. Şi mie mi-au adus aminte de Eminescu, în fiecare an, de cel puţin două ori, profesorii mei dragi, trecuţi Styxul. La rândul meu , la rândul nostru o facem şi noi din responsabilitate pentru tânara generaţie, din dorul necuprins şi nestins după Eminescu.

Oricât de tare şi din orice parte ar fi bătut sau bate vântul istoriei – istorie liniştită ori plină de sânge – şi oricât ar fi cântat cocoşii a treia oară, vestind marea şi afurisita lepădare , pe el , pe Eminescu , nimeni nu l-a tăgăduit, cu excepţia unor infatuaţi , nulităţi, ori semi/sfertodocţi, ce-i drept puţini la număr, de ieri şi de azi. Ca peste tot , excepţia confirmă regula!

Atâta timp cât pe acest pământ românesc soarelui i se va spune soare, iubirii iubire şi poeziei poezie, pe el nimeni nu-l va putea tăgădui, cu argumente, nu cu vorbe poleite de trei eurocenţi. El a fost, este şi va fi acelaşi voievod înţelept al limbii române, cu chipul neasemuit de mândru, cu părul lung şi toga lunecându-i ca o ploaie de stele peste umeri.

“Altor neamuri – spunea Geo Bogza – le-a fost dată Tamisa şi l-au avut pe Shakespeare , nouă ne-au fost date Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, Siretul şi Bistriţa învolburate, şi Oltul şi Mureşul secătuind apa din pântecele Carpaţilor şi l-am avut pe Eminescu. Pe Eminescu ale cărui dimensiuni trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal!”

Fericit, Eminescu, expresie a fiinţei poporului român, care l-a născut şi pentru care s-a născut, respiră în spaţiul, în timpul şi sub cerul ţării dragi , România, care-şi deschide larg braţele şi i se închină cu respect şi pioşenie. Eminescu – grăia Fănuş Neagu – este pentru noi , românii, “cutremurul în urma căruia Carpaţii s-au schimbat în catedrale (magnifică zicere) şi un popor s-a ivit în faşă aducând daruri lumii ca magii vestitori.” Eminescu este o constelaţie care ne-a adoptat pe noi, românii, anume pentru a ne învăţa libertatea gândului şi bucuria cântecului, pentru a ne învăţa limba, simţirea şi dorul românesc.

Când rostim Eminescu spunem cuvinte, focuri, cuvinte răni, deseori cioplite în lacrima singurătăţii zborului fără aripi, punte între a fi pieritor şi a rămâne veşnic , aici pe pământ şi în cer, verb conjugat în mii de ani lumină, sufletul tău- poem neînţeles. Eminescu e lumina ce încă ne mai doare, “e o stâncă de lacrimi, eternul stindard românesc în furtună”, “e limba română în straie de zilnică sărbătoare”, “e cămaşa clopotului care i-a fost dată limbii române”, “o pleoapă pândită de lacrimi , un dor ascuns şi tăcut”, “este dorul limbii române peste timpuri, în vecii vecilor”, este profesorul meu drag de limba română.

Cuvântul eminescian atrage, absoarbe, cucereşte, fascinează, înalţă, subjugându-te fără a putea reacţiona împotriva lui. Citindu-l pe Eminescu devii slab şi rămâi robul lui până la moarte! Luna înjunghiată , cu Abel şi Cain în braţe, se rostogoleşte în grădina cu mere de aur a literaturii române. Aici, pe-o bancă, Eminescu priveşte năucit cum o altă Eva îl ispiteşte pe un alt Adam. Luceafărul de sus îi luminează , le zâmbeşte pătimaş , şi-i încolţeşte gândul de-a schimba Cerurile şi nemurirea pentru o oră de iubire, o flacără arzândă vibrând pe oasele Galaxiei.

Îl lăudăm, îl cântăm, îl numim “nepereche”, îl numim “luceafăr”, dar nu vrem, nu găsim timp parcă să-l “judecăm” omeneşte pe acest poet căruia noi, cu voie sau fără voie, i-am dat chip şi aureolă romantică, l-am zeificat , aşezându-l pe soclul nemuririi. Vă propun un exerciţiu de călătorie, de întoarcere în timp, şi vă îndemn să-l vedem pe Eminescu OMUL, în toată omenitatea lui: cu durere, cu suferinţă, cu boală, înfometat, duhnind a alcool, plângând, cântând, muncind din greu la redacţia ziarului Timpul, învăţând, scriind, călătorind în străinătate , colindând străzile Iaşului ori Bucureştilor, iubind pătimaş pe năsăudeanca noastră, Veronica Câmpeanu (Micle), îmbrăcat modest, deseori neglijent , puţin preocupat de propria-i sănătate, într-un salon de spital, cu uşa ferecată, urlând de durere şi, în final, murind, da...murind, ca fiecare dintre noi- fără ca marele Univers să se clatine, să lăcrimeze ori să se întristeze. Dimpotrivă..., impasibil, rece, nepăsător, eternul univers îşi vede de rostul, de drumul său, vorba lui Coşbuc: “De rupi din codru-o rămurea (fie ea şi geniu, adaug eu), ce-i pasă codrului de ea/ Ce-i pasă unei lumi întregi, de moartea mea.”

Aşadar, Eminescu era ca şi noi, un OM – scris cu majuscule însă. Această omenitate i-a surprins-o foarte plastic Nichita Stănescă care spunea : “Atâta să nu uitaţi:/ că el/ a fost om viu/ viu/ pipăibil cu mâna// Atâta să nu uitaţi:/ că el a băut cu gura lui,-/ că avea piele/ îmbrăcată în stofă.// Atât să nu uitaţi, - / că ar fi putut să stea/ la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină.// Atât să uitaţi! Numai atât,-/ că El a trăit , / înaintea noastră.../ Numai atât, /în genunchi vă rog, să uitaţi! //.”

A vorbi despre Eminescu e tot una cu a vorbi despre patrie, despre limba română, a recunoaşte că eşti de viţă nobilă, de gintă latină. A vorbi prin cuvântul lui Eminescu înseamnă a aduce lumini până departe, pe unde noaptea şi ziua se-ngână luându-se la trântă, cuvintele lui răsucind cheia Universului. A vorbi despre Eminescu înseamnă a vorbi despre stăpânul cuvintelor, e tot una cu a vorbi despre doină şi sat.A vorbi despre Eminescu e tot una cu a vorbi despre iubire, despre plopii fără soţ, despre noapte, despre stele şi luceferi, despre dor şi floare albastră, despre teiul înflorit, despre apa lacului , dar şi despre sara pe deal. A vorbi despre Eminescu înseamnă a vorbi despre Basarabia sau despre bătrânul şi întristatul Ardeal , despre Putna lui Ştefan, despre dorul de patrie şi neînfricare. A vorbi despre Eminescu e tot una cu a vorbi despre singurătate, despre codrul etern care-şi leagănă pletele-n vânt, despre Veronica, năsăudeanca sa dragă.

Şi pentru că toate acestea “trebuiau să poarte un nume”, li s-a spus simplu : Eminescu, cum foarte plastic se exprima poetul Marin Sorescu.

Prof. Leon Muti

Şcoala Generală “Iacob şi Ioachim Mureşanu” Rebrişoara