ELENA M. CÎMPAN: UPDATE-UL POEZIEI

Motto 1.: „la ce ne trebuie războaie/     dacă pământul are nevoie de flori”

                                 Motto 2 : „termenul de garanție ( al poeziei ?!... ) este doar o formalitate”

 

      Citind poeziile Adrianei Butoi, mai întâi în mediul on-line, apoi în manuscris, nu-mi este greu să scriu un Cuvânt de Întâmpinare acestei cărți, în care m-am găsit/regăsit, așa cum cred că se va întâmpla și cu cititorii, al căror număr, pronostichez, să fie cât mai grăitor.

      În primul rând, discursul poetic din „Perpendicular pe primăvară” m-a făcut să mă gândesc la felul cum ne raportăm noi, oamenii din ziua de astăzi, apăsați, îngrijorați, stresați, amăgiți, dar și entuziaști, bucuroși, fericiți, uneori, la primăvară și la poezie. Cele două merg mână în mână, ziua poeziei coincide cu echinoxul de martie, ca un îndemn la egalitate, la echilibru între zi și noapte, între simbolurile zilei, telurice, echilibrate, realiste, și cele ale nopții, romantice, astrale... De fapt, poezia Adrianei, ca firul Ariadnei, este o călăuză prin lumea prezentă, prin existență, și face trimitere la o împământare a liricului, cu tot ce presupune el, într-o primăvară palpabilă, dacă nu chiar se adresează muncilor de sezon, de a semăna, ritualic, gingaș, cu speranță, semințele de leac ale imaginilor poetice, ale trăirilor, ale stărilor, surprinse în marea lor/ și în marea noastră trecere.  Am zăbovit asupra titlului, am căutat să-l înțeleg ( nu există în volum o poezie titulară ), i-am găsit rolul, ca o invitație la rostul lumii: mai bine perpendicular, decât paralel, deoarece punctul atingerii este unul sigur, concret, decât permanenta visare la cele două linii ce se pot întâlni la infinit. Infinitul este departe pentru Adriana Butoi, care se vede și se recunoaște ancorată în realitate, cu toate simțurile treze, deschise, receptive.

       În al doilea rând, atmosfera poeziilor, de confort intelectual, natural, firesc, m-a determinat, încă o dată, „iar și iară”, să mă gândesc la mult discutata și disputata dihotomie ( i-aș spune, mai degrabă, împărțire, cu un termen tot matematic, în cazul de față mereu cu rest ) dintre lirica masculină, de care nu se amintește, nu este exprimată, astfel, de parcă așa ar trebui să fie, și lirica feminină, mereu invocată, ca alternativă, privită, din start, ca fiind de rang doi, secund. Că nu este deloc așa, din punctul de vedere al ierarhiei deja intuite, ne-au demonstrat-o și ne-o demonstrează, în continuare, voci lirice de-a dreptul remarcabile, precum Sylvia Plath, Louise Glück, Gioconda Belli ( o poetă remarcabilă, din Nicaragua, din care am tradus, prin filieră germană,  „In der Farbe des Morgens” – „În culoarea dimineții”, volum apărut la Editura „Karuna”, Bistrița ), Ana Blandiana, Nina Cassian, Magda Isanos, Mariana Codruț și lista este atât de vastă și de primitoare, deschisă, oricum, în care numele Adrianei Butoi se așează ca într-o matcă. Și, aici, îmi vin în minte versuri din această carte: „lăsați ferestre deschise/ mai există oameni cu aripi”, „ia o pereche de aripi/ ( și de împrumut )/ și zboară pe cel mai albastru cer”, „să lăsăm păsările cerului/ să-și zboare sensul”, cu trimitere la zborul cuvintelor, simbol al libertății de opinie, de exprimare, semn pe care poezia Adrianei îl poartă ca pe un sigiliu valoros, poate sfânt, libertatea părându-mi ( nu doar mie ) o trăsătură definitorie a liricului, nu doar aici, dar și versuri exprimând reversul medaliei, ironia, „când te dai zmeu/ ia-ți vântul cu tine” sau „ferestrele se închid de obicei/ atunci când vântul suflă prin gânduri”, identificând și un spirit deschis al poetei, în analizarea, originală, desigur, a societății în care trăim.

      Receptez poezia Adrianei Butoi, din acest volum, ca fiind construcție de cuvinte, joc ( tot „voluptuos”, ca cel eminescian ) în jurul a două preocupări: lumea ca spectacol și ca ofertă. Ca spectacol, prin fața ochilor, poetic, ne trec dimineți percepute cu sensibilitate, scrise „cu litere mari”, copaci, uneori „cu flori de plastic”, și ne așezăm „în primele locuri/ la o piesă cu două personaje”, căutând „a cincea roată de la căruță”, peste care poeta era să dea în drumul ei, „ieri, alaltăieri”. Acest „era să” conține o dezvăluire amânată, o variantă a filosoficului „ca și cum”. Poeta creează conceptul de „lojă a contemporaneității”, unde unii se „străduiesc să stea picior peste picior”, asistând la „aplauze copy-paste”. Ca ofertă, avem o varietate atrăgătoare, din care să alegem versul acela care să ne schimbe viața. El poate fi „soare la promoție”, „oameni cu nume de oameni”, „câți să fie dansatori/ ca hora să se numească horă”, „jumătăți de măsură/ pentru jumătăți de oameni”. Pentru fiecare dintre tentațiile zilei, intuim sau chiar primim instrucțiuni de folosire, cu liniștea așezată în cuvânt. Logica? ...„pare o balerină/ care și-a pierdut partenerul prin spatele scenei”, în timp ce năstrușnicele idei ale unora sunt „rochii cu paiete scoase la vânzare după prima purtare”, iar „proprietățile/ de orice fel/ rămân simple licențe poetice.”

      Dintre toate textele, unul mi-a atras atenția în mod deosebit și îl încredințez cu precădere iubitorilor de poezie modernă ( pentru că poezia Adrianei Butoi este de o modernitate înțeleasă ): „hai să așezăm papucii în ordine/ pe ai mei în picioarele mele/ pe ai tăi în picioarele tale/ și pe-ai lumii în picioarele lumii/ după toate calculele/ și după toate probabilitățile/ ordinea aceasta e una normală/ și nu de neînțeles/ e limpede chiar și pentru anonimii/ cu păreri de tot felul/ infuzia de tipul/ ne pricepem la orice/ e de pus în ramă/ nu de alta/ poate facem o expoziție/ cu pricepuții secolului/ și uite-așa/ simeza contemporaneității/ capătă accente casnice/ că papuci are tot poporul/ sau nu?” ( braț la braț cu cei ce știu”, pag. 30 ). Din această tagmă, și eu mă identific. Întrebarea din final este dubitativă, este menită să așeze fiecare lucru ( și poezia ) la locul lui, pe unul dintre rafturile posibile, printre care poetul/ poeta „încă mai caută/ reducerea divină/ nu mercantilă”. Accesul la divinitate, la înțelesul tuturor înțelesurilor, ca o cheie de lectură, este permis, printre rânduri, și în poezia Adrianei Butoi, care are vibrație, suflu, viață.

      În finalul „Întâmpinării” mele, remarc faptul că Adriana Butoi are puterea de a opri clipa în loc și de-a arăta că poate fi frumoasă, pre limba ei, cea din poezia „flasch”, și de-a vedea „lumea perfectă”, prin proprii ochi ( „ochelari perfecți” ). Cititorul va rămâne, cu siguranță, cu „flori de dor în palme/ de răsărit”, până la următorul volum de versuri, marca Adriana Butoi.

     

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5