Elena M. Cîmpan: Prescura rămasă

Nu era sărbătoare religioasă în care să nu fie pe masă, în hol, câte o prescură întreagă sau măcar câte un sfert sau o jumătate. Nu vă închipuiți ce e prescura! O pâine mare, ca un colac împletit, dreptunghiular, sau rotund, ca o căciulă. Dar, greșesc. Pentru că prescura nu e pâine. Așa a remarcat un preot când cineva i-a spus, invitat să mănânce din prescură, că nu mănâncă pâine: prescura nu e pâine. E din făină, drojdie, apă, sare și încă ceva: rugăciuni, dezlegări, farmece, poate… Toți se repezeau să rupă, coajă, miez, bucăți mari și mici, să mănânce cu poftă, crezând că așa se apropie bunăstarea, fericirea, iertarea, mâncând. Doar ceva grame, kilograme în plus.
De cele mai multe ori, prescura se aducea direct de la biserică, de câte o enoriașă fidelă, credincioasă și atașată preotului, care o privea cu simpatie pământească, o întâmpina cu vorbe de miere, cu pupături de mâini, de obraji, cu gânduri duse departe, spre păcatele tinereților. În folie, ca un document, să nu o atingă vântul, ploaia, praful, ochii răi.
Odată, ne-am trezit chiar cu două prescuri. Fiecare adusă de altcineva. Nu știau ele, femeile credincioase, una de cealaltă. Erau de la aceeași biserică, de la același preot, sau nu, complicat. Și începeau comparațiile. Care e mai bună, mai gustoasă, mai bine coaptă, mai mare, mai mică, de parcă n-ar trebui să fie la fel. Ca-ntr-o competiție, prescura înfuriată, cum la mare, pe plajă, reclama cu gogoașa, cu clătita.
Și, apoi, poveștile în jurul prescurei. Cu gura plină, mestecând, tăcând adesea. Bărbații se lansează în judecăți. Ei vorbesc mai mult. Cei drept, ei nu au adus niciodată vreo prescură. În compensație, fac atmosferă, spun glume, întrețin lumea femeilor, care le aduce pâinea cea de toate zilele…Pardon, prescura.
Nu știu de unde vine denumirea. Interpretări se pot da, etimologii se pot găsi, explicații, speculații, cu grămada, însă, e drept că acest cuvânt are o încărcătură sfântă, fără să facă nimic, are o sfială a rostirii, este o vorbă rostită cu sfioșenie, cu sfială, cu recunoștință și lasă loc de continuare, de puncte de suspensie. Se folosește în partea din Ardeal. În Moldova și în Bucovina e nafură, cu varianta anafură, legat, cu accent pe al doilea a. Nafura nu se cumpără, de la brutării, ca prescura. Se pregătește în casă, de femei curate, rămase văduve, sfinte, respectate și care folosesc un ritual de zile mari : vase bine spălate, păstrate doar pentru acest lucru, rugăciuni, stare de liniște și împăcare, mulțumire și mulțumită, toate închinate și păstrate. Nafura e mică, așa cât un boț, ca cel de humă, din Humulești, cu efigia bisericească deasupra, care se păstrează și după ce este scoasă din cuptor. E însemnată și se taie în bucățele mici, cât o unghie, se primește după slujbă, în palmă, și nu se mănâncă atunci, decât dacă ești nemâncat. Altminteri, se păstrează, de luat, câte un pătrățel, dimineața, pe stomacul gol, sau pe inima goală, cum se mai spune.
Prescura, care sta de dimineață pe masă, era cam albă, cu coajă moale, așa încât primul gând de suspiciune era dacă e coaptă suficient, să nu fie crudă, să se adune în gură, ca un lut. Când s-au grăbit să rupă din ea, senzația a fost de popor ce trebuie hrănit, cu puțin, cu o pâine, nu cu cinci. Câteva secunde, gogoloașele alunecau pe gât și parcă cereau și un strop de vinișor. Care lipsea. Măi, e bună, spunea un creștin. De foame, adăuga altul !... Și, așa, trecea vremea, câteva zeci de minute, până ce fiecare simțea o liniște în stomac. Plăcută, dorită, așteptată, de moment, era suficient. Mâncarea sfântă trebuie simțită, calculată, receptată ca o binefacere. Și așa era. Parcă ne priveam în ochi cu mai mult drag, parcă uitam de termene și aveam răgazul comun, de a sta aproape, unul de celălalt.
Autoarea prescurii se bucura când mâncam din opera ei. Am pregătit-o de aseară, spunea, știam că e sărbătoare. Am dus-o dimineață la biserică, să o sfințească popa, să v-o aduc așa cum trebuie. Mulțumeam, cu gura încă mestecând. Era dimineață. Pentru unii, era pe post de mic dejun. Pentru alții, chiar și de prânz, de amândouă. Să tot fie și de cină, de ce nu. O gură de prescură, cât o masă la restaurant.
Aproape de sfârșitul programului, din prescura de la începutul zilei a rămas un boț, ca acela de humă, de la Humulești, cu o formă de analizat din perspectivă postmodernă, cu diferite modele, și încrustări, și simboluri, ca o bucată de piatră, desprinsă dintr-un granit, ca o piatră de mină, ca un bulgăre, pe care ar fi rămas, parcă, toate chipurile celor care au mâncat din trupul grâului, din rodul pământului, din hărnicia femeii, din frumusețea zilei, chipurile noastre, adică. Arhitectura zilei.
Prescura rămasă nu mai avea nici forma, nici conținutul de altădată, de dimineață, de la început. Era un rest al zilei, al lumii. Prescura, ca rest. Mă uitam la ea, cum sta în mijlocul mesei goale, și nu-mi imaginam cum ne-am adunat, ne-am hrănit, ne-am bucurat și cât de animat era totul în jur, iar acum vedeam un colț, un codru de … pâine, ce începea să se usuce, de care nu se mai apropia nimeni, de parcă așa trebuia să rămână de la masa bogaților, de la masa săracilor.
N-aș putea spune cum s-a transformat prescura, din ceva măreț, în anost și indiferent, dar știu cum ne-a transformat pe noi, din anoști și indiferenți, în măreți…

Bistrița, 29 iunie, 2022

Comentarii

02/07/22 17:01
Leon Pintea

Pentru "autentificare" vaduva in varsta avea un fel de sigiliu care se numea prescurnicer si (care) se aplica pe prescura anterior coacerii.Era , daca vrem sa spunem , un fel de autentificare. Cu regret trebuie sa afirm (ca se zvonea) cum unii preoti , in loc sa dea prescura saracilor mai ingraseau porcii cu "painea sfintita".Poate era numai zvon...Poate.

02/07/22 17:29
Rus Augustin

STIMATĂ DOAMNĂ.
Mare schimbare în ritualurile religioase a adus folosirea pâinii și a vinului, înlocuind sacrificiile sângeroase. Altarul bisericilor devine un loc aparte unde se săvârșește transformarea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Hristos care se împarte credincioșilor. E bine să îl luăm cât de des.
Cu stimă și respect, Rus Augustin

03/07/22 10:08
George Carp

Cuvântul ,,prescură” vine de la grecescul ,,prosfera” și înseamnă jertfă, ofrandă, aducere sau punere înainte. Este făcută din pâine dospită și apă. Pe prescură se aplică o pecete cu un instrument special numit ,,pristornic” și care imprimă inițialele IC. XC. NI. KA dispus sub formă de pătrat. Inițialele înseamnă ,,Iisus Hristos învinge”. Această formă simboli
zează dumnezeirea fără început și sfârșit. Prescura este materia principală din care se pregătește Sf. Împărtășanie și Sf. Anafură.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5