Elena M. Cîmpan: Eminescu, o evocare

Cu cât ne depărtăm de nașterea lui Eminescu, ajuns poet în doar 33 de ani, și rămas poet, neuitat, și după 133 de ani, de la moartea-i, îl înțelegem mai bine, îl asimilăm până la identificare cu ființa noastre visătoare. Ne aflăm în al 35-lea „lustru de viață” fără Eminescu, după cum folosește George Călinescu expresia „lustru”, care înseamnă „interval de 5 ani”.
Eminescu, la fel ca poezia lui, este fie îndrăgit, fie ne-îndrăgit. Nu există jumătăți de măsură. Nici cale de mijloc. Dezvăluim, în continuare, trei argumente pentru prima atitudine, întâlnită în lume, nu doar în cea literară, largă și, totuși, rece, precum cercul din cunoscuta poezie, „Luceafărul”.
De ce este Eminescu apreciat și poezia lui (ne) mai dă fiori?
Mai întâi, dacă am ajunge la marginea lumii și în față n-ar fi decât prăpastie, „genune”, ne-am aminti de Eminescu și de acest cuvânt folosit la/ de el, în „Scrisoarea I”: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/ pe când totul era lipsă de viață și voință,/ Când nu se-ascundea nimica, deși tot era ascuns... / Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă.” Ideea că sfârșitul ar putea fi aidoma începutului, rotunjind existența umană, completează o altă axiomă, potrivit căreia la sfârșit va fi tot cuvântul, ca la început.
Apoi, călătorind, prin țară și prin lume, statuile lui Eminescu ne așteaptă să le vedem, așa cum sunt, după cum a fost el, după felul cum a fost perceput, în lut, în lemn, în piatră, în bronz, în oțel... Ele, statuile, sunt numeroase, ceea ce denotă iar locul și rostul Poetului pe Pământ. În memoria clădirilor, a străzilor, a noastră. Nu știm dacă mai este o personalitate cu un număr atât de mare de reprezentări sculpturale. „Dintre sute de catarge/ care lasă malurile,/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?” În bătăi de vânturi și valuri, stau statuia din Iași, de la Fundație, bustul din curtea Mănăstirii Putna, cel din Parcul de la Vatra Dorna, statuia din fața Teatrului Național din Cluj- Napoca, din Constanța, de la țărm de mare, din Onești, o ilustrare modernă și stilizată, din Galați, considerată cea mai veche statuie a lui Eminescu, ce datează din 1911. Să nu omitem bustul de la Bistrița, onorat în fiecare an de grupuri de scriitori, poeți, de elevi. Dar, un impact sensibil asupra călătorului au și statuile din Paris, Chișinău, Cernăuți, Montreal, Hamilton, precum și cea din Viena, pe care scrie „Rumänischer Dichter”. La acestea, merită amintite și picturile lui Sabin Bălașa din Sala Pașilor Pierduți a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași, ca o manifestare de admirație celestă, prin culoarea asemănătoare celei de Voroneț.
După aceea, cu Eminescu începe și anul de poezie, fiind primul născut. Aproape de el, stau Slavici, Caragiale, Creangă, dar și Grigore Vieru, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, într-o galerie a scriitorilor de seamă, ce s-au mutat în altă parte, pe celălalt tărâm. Ziua Scriitorului, Ziua Poeziei, Ziua Teatrului se întâmplă toate tot în acest prim pătrar de an, ca însemne ale unor nobile profesii. Ideea aceasta de început/ începuturi ne face să ne amintim de basmul lui Geo Bogza: „ Pe vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru pe Pământ, sprijiniți în toiag și cu sandale rupte, iar la căderea nopții băteau la ușile oamenilor... și de multe ori erau izgoniți, în cele din urmă, într-un târziu, au ajuns la marginea unui sat și au bătut cu toiagul în poartă. Au fost primiți, omeniți cum se cuvine, și, după ce au plecat, la ieșirea din sat, Sfântul Petru îl roagă pe Dumnezeu să facă ceva pentru acești oameni, deși nu aveau trebuință de nimic, și anume să-și vadă măcar o dată sufletul. Iar, după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”, scrie Geo Bogza ( citatul este din amintire ). Este, aici, o geneză poetică, de care am vrea să depindem și care să ne caracterizeze, în continuare. Ca poet, dacă nu faci/lași loc sufletului să vorbească, taina poeziei va rămâne de nepătruns.
Cele trei argumente, invocate aici, primul, al primejdiei ce ne paște în tot locul și de care am devenit conștienți mai ales în ultimul răstimp, tocmai când ne puneam mari speranțe în acest secol, „religios sau deloc”, după Malraux, al doilea, al călătoriilor interzise, devenite imaginare, ca „Scrisorile... ” lui Octavian Paler, al treilea, al ivirii poeziei, cu timiditate și cu speranță, pot fi continuate cu alte exemple, ale prezenței, mărturii de Eminescu în societatea contemporană, cum ar fi: Premiul Național de Poezie de la Botoșani, ce-i poartă numele, numeroasele școli, pe al căror frontispiciu scrie Mihai Eminescu, sau străzi.
Ziua Culturii n-ar trebui să umbrească ziua lui Eminescu, atâta timp cât ziua lui Eminescu înnobilează, prin semnificația ei, Cultura română. Împreună, aceste zile, ale aceleiași zi, devin „ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină.”
Ajunși la cei 172 de ani de la nașterea lui Eminescu, nu bucurăm să cităm din Nichita Stănescu: „să nu uităm/ că el a fost viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna...” Poate că de ziua lui, vorbim mai mult despre poet decât despre poezie. Dar pentru aceasta ne rămân restul zilelor. Tudor Arghezi spunea că „ A vorbi de poet este ca și când ai striga într-o peșteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea.” Sperăm că această evocare nu i-a supărat tăcerea. Peștera în care am strigat este una a înțelepciunii, de iubire, de trecut, de izvor de viață, lăsate de Eminescu în frumoasa, inegalabila și expresiva limbă română. „Dacă nu l-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia.” ( Emil Cioran ) Faptul că încă scriem înseamnă că l-am avut pe Eminescu.