Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL de Menuț Maximinian: Mai este ruşine în lume?

Menuț Maximinian

Pe câmpurile satului natal, în plimbările cu bunica, întâlneam o plantă care peste albul florilor avea o roşeaţă. Era „Floarea ruşinii”, care simboliza înroşirea obrajilor omului când făcea ceva ce nu se cădea. Bunica îmi spunea că atunci când pata roşie va dispărea de pe floare oamenii nu vor mai avea ruşine. An de an, în popasurile mele pe pământul de acasă, am observat că roşul era din ce în ce mai puţin pe floare până azi, când, parcă, fiindu-i lui ruşine de societatea noastră, aproape că s-a retras cu totul, încât a rămas doar o mică pată. Ruşinea dispare încet-încet din lume. Azi, dacă cineva ne spune că ar trebui să ne fie ruşine o luăm ca pe o ofensă. Vorba de acasă a părinţilor – „Să nu ne faci de ruşine” spunea totul la plecarea copilului în lume. Adică, să fii om între oameni, să-ţi duci cu demnitate numele, să nu faci rău nimănui şi viaţa să-ţi fie cu respect pentru valorile morale. A fi de ocară în sat era ca şi cum ţi-ai fi semnat singur condamnarea.
Pe Valea Bârgăului exista salutul „Vadă-te Dumnezeu cum mă vezi”. Cei care vor să devină oameni ai legii şi să ne apere drepturile s-ar fi gândit că-i vede Dumnezeu şi conştiinţa lor şi-ar fi pus semne de întrebare, nu ar mai fi copiat la examene în aceste vremuri de şcoală online. Adică, cei care ar trebui să fie exemplu în respectarea legii sunt primii care fură? Că suntem inventivi la găsirea unor soluţii pentru a trişa, cum au fost şi studenţii de la Facultatea de Drept din Bucureşti, care au creat un grup de WhatsApp, o ştim. Întrebarea este, însă, dacă recunoaştem că ne păcălim pe noi înşine. Trăim într-o lume în care „impostura a devenit normală”, după cum spune Andrei Cornea într-un text în „Dilema veche”. Se trişează pentru obţinerea permisului de conducere punându-se mai apoi în pericol viaţa participanţilor la trafic. Avem medici cu diplome false care, până sunt descoperiţi, nenorocesc oameni. Putem cumpăra teste COVI-19 fără nicio problemă, ce mai contează că urci apoi într-un avion şi îmbolnăveşti oameni ? Mai marii zilelor îşi afişează CV-uri pompoase, care nici 20% nu sunt reale. Minţim pentru a impresiona, pentru a fi în rând cu lumea. Apoi, prin minciună ne dezamăgim pe noi înşine dorindu-ne a fi pe nedrept mai mult decât ceea ce suntem.
Înaintea anului pandemic, într-o discuţie cu un inspector şcolar, acesta îmi mărturisea că, pentru gradaţiile de merit, profesorii îşi pun dosare în care se regăsesc adeverinţe ce „atestă” participarea acestora la proiecte nu doar în perimetrul local, ci chiar în cel internaţional. Apare întrebarea - dacă dascălul a participat la diseminarea atâtor proiecte „educative”, ce însumate depăşesc numărul orelor dintr-o zi, atunci când a mai avut timp să-şi pregătească lecţiile şi să mai predea la clasă? Şi dascălii, cei care ne formează în spiritul adevărului, trişează. Ce uşor le e acum şi lor cu inspecţii online, şi cu susţinerea gradelor în faţa unui ecran. Meseria de dascăl este una nobilă, respectată, care aduce multe satisfacţii. Şi nu se mai pot plânge azi dascălii nici de remuneraţie. Munca trebuie recompensată, investim în educaţie şi aşteptăm acelaşi lucru şi de la dascăli, să se dedice educaţiei. Să mai rărească din orele particulare de acasă, să predea pe înţelesul fiecărui copil la clasă, să facă meditaţii gratuite cu ei, în cadrul unor sesiuni organizate cu ajutorul instituţiilor. Ce m-aş bucura să văd la întâlnirile literare profesorii de română. Dacă iubeşti materia care o predai nu pui în cui dragostea pentru aceasta la ora 14, când pleci de la şcoală. Evenimentele dedicate aniversării a 150 de ani de la naşterea lui George Coşbuc au adus la Bistriţa scriitori de prim rang ai literaturii române. Ne-am bucurat de lansarea „Istoriei critice a literaturii române” şi de autografele de la Nicolae Manolescu. Vine un scriitor a cărui grilă critică o predai de ani de zile la clasă şi nu eşti curios să îl cunoşti. Asta spune totul despre profesorii noştri, care e clar că nu citesc revistele culturale şi că nu i-a interesat prezenţa în oraşul lor a întregii redacţii a „României literare”: directorul publicaţiei – preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Mihai Zamfir, Alex Ştefănescu, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Sorin Lavric, Daniel Cristea Enache.
Educaţia într-o societate bine ancorată în structurile culturii trebuie să fie stâlpul formării noastre. Într-o lume în care „neruşinarea a devenit regula, nu excepţia”, după cum spune Alin Fumurescu într-un editorial din „Dilema veche”, nimeni nu-şi mai dedică timpul studierii, ci vrea să iasă din prima în faţă. Respectul nu-şi mai are locul printre noi, cei şapte ani de acasă devenind o poveste. Dacă mi-e ruşine de ceea ce am făcut nu înseamnă că îmi ştirbesc din personalitate, psihologii zilelor noastre învăţându-ne să ne asumăm şi bunele, şi relele ca fiind parte din noi. Nu mai există graniţe, dorinţele, în mare parte, chiar dacă nu sunt în canoanele tradiţionalului, pot fi transpuse în realitate căci o viaţă are omul. Vorbeşte Nicolae Prelipceanu, într-un editorial din „Viaţa Românească”, despre „socializarea atât de la modă azi”, care se face mai mult la cârciumi decât în biblioteci, fiind, până la urmă, una de suprafaţă din care nu avem nimic de câştigat în timp. Cu toate acestea, menirea spiritului este pusă sub semnul întrebării, dorinţele trupului, prezente excesiv în literatura de azi, fiind cele care câştigă teritoriu într-o epocă prelungită a mercantilismului. Dacă nu vom investi în cultură, dacă ne vom şterge semnele identităţii spirituale, umanitatea va avea de pierdut. Are dreptate Nicolae Prelipceanu când spune că statul trebuie să susţină presa culturală pentru „a permite menţinerea unui nivel al valorii echilibrat”, care, peste timp, să prezinte generaţiilor viitoare cultura adevărată, nu cea sponsorizată de către privaţii ce aduc în faţă, de multe ori, un spaţiu de afirmare pentru autori mediocri. Nu finanţarea anonimă este soluţia ci implicarea autorităţilor în susţinerea culturii, pentru că, deşi unii afirmă că „oamenii nu se hrănesc nici cu cărţi, nici cu reviste”, spre deosebire de suratele animale, „au în afară de burţi şi cap” (Nicolae Prelipceanu). Fără a susţine cultura, putem investi în drumuri betonate pentru că totul va fi în zadar. Pe ele e nevoie să circule nu roboţi, ci oameni care au propria identitate, care ştiu de unde au pornit în istorie şi încotro se îndreaptă. Dar ca să-ţi cunoşti rădăcinile ai nevoie, mai întâi, de studiu. Şi cartea este singura fereastră care îţi deschide porţile larg spre lume, putând purta dialoguri cu oricine din orice colţ al lumii, cu fruntea sus, fără a fi de ruşine, nici pentru tine, nici pentru neamul tău.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5