De altădată: Măsura oilor

Unul dintre evenimentele fundamentale din viața țăranilor din zona noastră este ,,măsura oilor”, adică se măsoară laptele muls de la fiecare oaie pentru a se stabili câtă brânză va primi fiecare gospodar, atunci când îi vine rândul. Și, bineînțeles, e ziua în care oamenii petrec uitând de toate grijile.
Am participat și eu la astfel de momente, ani în șir, începând din copilărie și până nu de mult. De aceea am să încerc să descriu un episod ce mi-a rămas întipărit în minte. Se întâmpla în urmă cu vreo trei decenii, prin luna mai, când, de regulă, se practică transhumanța. Oile noastre și ale altor vecini gospodari (printre care și unchiul Iustin) aveau să fie duse în Vârful Porcoiului la o stână cu doi stăpâni – unul din Leșu, celălalt din Bârgău. O asociere fatală, după cum vă veți convinge în cele ce urmează. Despre leșeni se știe că sunt pașnici, îngăduiți și…m-aș rezuma să spun doar atât. Despre bârgăoani, însă, s-a dus vestea că-s bătăuși și cam nebunatici. Sincer, nu cred în astfel de povești, mai ales că sunt jumătate leșeancă, jumătate bârgăoancă, iar latura de pe urmă mai mereu încearcă să mă domine. Noroc că reușesc să-mi reprim pornirile. Dar nu despre mine e vorba aici, altceva am promis.
În ziua măsurii oilor, cu desagii plini de bunătăți, așezați pe spinarea unui cal împrumutat de la vecinul și nașul meu Ilă, am pornit întreaga familie spre vârful muntelui, unde era granița ce despărțea Leșu de Bârgău. Nu și leșenii de bârgăoani! Cărările erau presărate de oameni îmbrăcați în haine țărănești, mai ales bătrânii, iar cei mai gospodari mergeau cu căruțele, cel puțin până la poalele muntelui.
Se prevestea o zi însorită, plină de surprize, exact așa cum ne-o doream. Urcușul n-a fost ușor, dar entuziasmul ce plutea în aer ne-a cuprins îmbărbătându-ne. Mai făceam câte-un popas din când în când să pască Ciuti (așa zicea ticu), dar, de fapt, nouă ne trebuia pauza mai degrabă.
Pe măsură ce ne apropiam de târla ciobanilor, eram întâmpinați de dulăii gata să ne muște, numai că noi nu ne știam teme. Ajunși sus, ne-am căutat cu privirile oițele noastre și le-am recunoscut printre alte sute, după semnele făcute în urechi cu potricala. Ne păreau niște străine, dar noi lor? Mai ales că le-am smuls de lângă mieluți aruncându-le la mâna unor necunoscuți…
După rugăciunea oficiată de preot, a început mulsul oilor și fiecare gospodar se forța să stoarcă ultima picătură de lapte din ugerele înroșite. Unii, mai îndrăzneți, zvâreau câte-o ulcică mare de apă în găleata cu lapte, să fie mai mult la măsură. Și era! Un litru de lapte în plus (adică de apă) însemna 10 kg. de brânză pe care o primea ( și care nu știu cum îi aluneca pe gât). Fiecare gospodar se prezenta cu laptele muls la stăpân unde era măsurat și se nota într-un caiet câtă brânză și urdă va primi. Ai mei erau fericiți. Au muls bine! Oile noastre erau îngrijite, faine și grase. Ticu nu mai putea de bucuros, mama chicotea veselă, iar noi, fetele, înțelegeam că-i a bună.
A început apoi petrecerea. Răsfirați pe coama muntelui, oamenii formau grupuri mai mici sau mai mari. Nu se mai știa care erau leșeni și care bârgăoani. Cel puțin deocamdată! Așezați pe pături, cu bucatele așternute pe fețele de masă țesute, cu sticle de vinars fiert ce străluceau în bătaia razelor soarelui, oamenii închinau cu un păhărel mic din care înghițeau tot dintr-o mișcare, apoi îl umpleau și-l ofereau vecinilor primind în schimb dintr-al lor. Veselia se citea pe chipurile brăzdate de arșița verii, iar glasurilor zglobii ale copiilor le răspundeau ecouri îndepărtate…
Așa arăta tabloul primei părți a petrecerii, asemenea unei idile coșbuciene. Până când? Până ce paharele de vinars se intersectau și se amestecau atât de tare, încât trezeau în țărani dorința de a-și arăta puterea glasului (țipând unii la alții), apoi a pumnului, luându-se la bătaie din nu se știe ce motive. Adică se știe. Tocmai au realizat că sunt două tabere și mai rămânea de văzut care e mai puternică, tabăra leșenilor sau cea a bârgăoanilor. Se împărțeau pumni și palme din greu, fără să mai conteze cine cui i le dă. Mi-o amintesc pe mătușa cum a încasat o palmă de la Haja, de i-a sărit năframa de pe cap. Asta după ce, în prealabil, se dăduseră mari prieteni de familie și-și ziceau cumătrii. Cu mânie îmi aduc aminte că și bietul bunicu, Dumnezeu să-l ierte, care era baci bun și om cumsecade, a căpătat un pumn de la Toma (un leșean!). Cred că din greșeală, sau din beție!
Participam, cu spaimă și păzindu-ne capul, la această manifestare de forțe dând șuturi copiilor de peste deal și primind altele în schimb. Ei bine, în acest tablou înfricoșător în care zburau blide, se rostogoleau sticle de vinars golite și se înmulțeau vertiginos capetele sparte, am dat cu ochii de două personaje neutre ce n-aveau nimic de-a face cu cele relatate. Erau dascălul Ieronim și tatăl meu. Ei ședeau pe niște mușuroaie imense și cântau ,,Zărzărică, zărzărea”, cuprinși pe după cap. Mi s-a umplut sufletul de bucurie văzându-i, mai ales că îmi căutam tatăl, cu privirea, de ceva vreme.
Lupta s-a terminat când niciunul n-a mai avut puterea să ofere sau să primească pumni și palme. Pur și simplu au obosit. Scorul? Leșenii se laudă că au câștigat, dar nu și de față cu bârgăoanii! Mai bine să nu cercetăm acest aspect, să lăsăm lucrurile așa…