Cornel Cotuțiu: Pățanie la camera de oaspeți

     Mă văd nu tocmai des cu prietenul acesta, locuiește și muncește la margine de județ, dar, când apare, sunt sigur că voi avea parte de o șarjă de bancuri strașnice sau de relatarea vreunei pățanii mai acătării.

     Acum a început cu... o pățanie. Știa că mă va tenta să o notez.

     - Să vezi: Într-o noapte, polițaiul de serviciu de la poliția comunei mele este înștiințat de către cineva că nevastă-sa se mângâie mereu cu primarul, în camera de oaspeți. Apropo de cuvântul acesta. „oaspeți”.

     - Bănui ce vrei să zici: Că are o sferă semantică relativ circumstanțială.

     - Păi, nu ? Pentru edilul comunei nevasta ăluia, în cazul de față, trebuie înțeleasă ca fiind oaspete.

     - Aha ! Deci, situație atenuantă...

     - Păi, nu ? Plutonierul major bănuia de câtăva vreme că drumurile consoartei sale trec pe sub burtica primarului, încât nu-i mai rămânea decât să-și confirme prezumția. Căci dialogul cu ea nu putea fi concludent.

     Își ia lanterna și pleacă să verifice. Camera de oaspeți din clădirea primăriei e alături, într-o fostă arhivă. Mde ! mai vin notabilități, pentru vânătoare în pădurile din jur. Personajului nostru i-a fost ușor să cerceteze prin geam peisajul nocturn al interiorului. Jetul de lumină cică tocmai îl surprinsese pe omul numărul unu al comunei în momentul când își trăgea izmenele, iar soția lui  își potrivea sutienul peste pieptul ei uriaș.

     Încornoratul face colțul îndată, intră în holul clădirii și cere să i se deschidă ușa. Impricinații nu puteau ieși pe geam între timp, căci geamul avea gratii, iar gratiile - nu-i așa ? - erau sortite să aibă o întrebuințare de alt soi. Polițaiul somează, somează, apoi urlă un ultimatum, că va sparge ușa.

     E de presupus tot vârtejul de sentimente ce-l încerca, dar nu întâmplător se dovedi în continuare inabil în ce voia;  se dovedise a fi, în ipostaza asta de încornorat, un muritor de rând. E normal, în schema instituției sale nu e prevăzut post de polițai înșelat de nevastă.

     - Desigur, altfel ar fi trebuit să fie mândru că-i oferă șefului, prin intermediul purtătoarei de sutien, câteva momente de plăcere.

     - Da, dar polițaiul nostru era un simplu muritor și e de presupus că vedea, cum se spune, negru în fața ochilor. Ei bine, neexistând o cale mai bună de a ieși din impas, cei doi dinăuntru iau o hotărâre decisivă: Ușa se deschide și dă năvală nevasta iubăreață, dar, acum, punându-și în joc nu grațiile, la care amantul se ospătase adineaori, ci toată priceperea ei de a fi țață șmecheră. „Mă omor ! - țipa. Mă spânzur ! Am terminat cu viața! ” Cică se agățase de bărbatu-său, îl stârnea s-o bată. Și soțu-său nu așteptase invitații, năucit de furie cum era, n-avea de gând să amâne tratamentul.

     - Presupun că nu-și luase celebrul bulan cu el.

     - A fost un noroc, fiindcă - mai știi ? - o lovitură în căpățâna consoartei ar fi putut avea urmări teribile.  Cu toți pumnii și picioarele încasate, femeia urmărea să înainteze, puțin câte puțin, spre ieșire. A fost apoi rostogolită pe trepte și vânturată prin curtea pustie a primăriei, până furia încornoratului s-a potolit și omul și-a dat seama că mai voia ceva. Era însă prea târziu: În camera de oaspeți nu mai era ... nici un oaspete, nu a găsit decât o sticlă cu trei degete de țuică de prună... Dar, cică, a urmat actul doi: Polițaiul a intrat în birou, la primar, a luat lada cu lemnele pregătite pentru soba de teracotă și a început  să-i distribuie oficialității numărul 1 din comună șarje de cioate și așchii, până când biroul deveni orice, dar nu birou.

     - Să înțeleg că persoana dorită nu era acolo.

     - Spre norocul lui. Și a mai fost actul al treilea: Peste câteva zile, polițaiul este trecut în rezervă și invitat să practice îndeletniciri mai... modeste.

     - Ar fi, de aici, o tragere de învățătură: Oameni buni, dacă aveți neveste frumoase, convingeți-vă că edilul vostru numărul unu nu are priviri pofticoase.

                                                                            Cornel Cotuțiu