Cornel Cotuțiu: Mici conveniențe publice (1)

Mă refer la acele gesturi, grimase, priviri, nuanțe ale rostirii, care tihnesc, sau nu, celor care avem parte de ele; sau le săvârșim noi înșine. Sunt fulgurații comportamentale, acasă, la telefon ori pe stradă, în interioare publice.
Dau „voce” literei, pe seama unei secvențe recente... Am ajuns, din motive personale, să concretizez o celebră zicere a lui Caragiale:„Am, n-am treabă”, ies afară de două ori pe zi, înainte de prânz și spre seară. La un moment dat, am avut tentația de a cunoaște interiorul unu spațiu comercial deschis recent, la intrarea căruia e scris mare „Carmangerie”. Brr !... ce cuvânt urât și așa de nepotrivit cu interioarele spațioase - realmente elegante - destinate cumpărătorilor de astfel de produse, dar mai cu seamă celor dornici să consume aici ce le este pofta, de la preparate calde, la cafea, ceaiuri, patiserie, sucuri.
După ce mi-am epuizat ipostaza de... consumator, m-am ridicat de la masă, dând s-o iau spre ieșire. Dar un ins a trecut pe lângă mine, cu tava și resturile rămase, oprindu-se la un dulăpior deschis, unde acesta a așezat tava pe două stinghii în care, m-am dumirit (repede...) că aici se strecoară tăvile folosite. Jenat, m-am întors la masa mea, să-mi iau tava. Și așa am văzut ceea ce abia acum citeam: Pe o latură a cutiei cu șervețele este scris, pe o plăcuță, cu litere de se văd și din avion (vorba unui amic hâtru) „Vă mulțumim că lăsați masa curată”. Starea mea de jenă era însoțită de admirația pentru decența elegantă a acestui fel de comuncare. M-am conformat , apoi am luat-o spre ieșire.
La înalta și spațioasa ușă, deschizând-o, am dat să ies, însă tocmai se înfățișase o doamnă, care da să intre. Prima reacție a fost să mă retrag cu un pas, dar ea a făcut la fel. Tocmai eram pe cale să convenim, prin gest, cine intră mai întâi ori cine iese, când apăru brusc un tânăr, îmbrăcat în geacă din piele maronie, care rosti spre doamnă un politicos „cucurigu”:
- Sărut-mâna, doamnă !
Și avea amândouă mâinile în buzunare. Iute mi-a fost gândul să mă adresez lui astfel: „Dacă tot ai mâinile în buzunare, să vedem cum i-o săruți doamnei.” M-am reținut.
Am făcut gestul necesar celei care dorea să intre în local, iar tânărului ins un alt gest, cu înțelesul de a se opri o clipă. I-am spus, condescendent:
- Te rog, suportă o scurtă glumă.
- Desigur, dom profesor.
Cu atât mai bine că mă știa.
- Ion și prietenul Vasile au ieșit pe ulița satului. Îndată, Ion se plânge amicului: „Vai, ce frig mi-i la mâini !” Celălat: „Păi, bagă-ți mânile în buzunare.” Ion: „Nu pot.” „Cum așa?” Ion: „Aici îmi țin mănușile.”
Singura reacție a tânărului a fost o scurtă grimasă a mirării:
- Și care-i poanta?...
M-am îndepărtat ca și cum uitasem să duc tava...

Cornel Cotuțiu