Cornel Cotuţiu: Eu, tu, el

     Reflecții dintr-o vreme când încă nu mă înăcrisem..., căci precumpănea speranța.

     Am fost în bună măsură educați în spiritul ideii: Dedică-te celorlalți, colectivitatea îți va fi recunoscătoare pentru efortul depus întru elucidarea tainelor și necesităților ei.

     Una dintre consecințele stăruitoare: Fiecare să aibă gijă de celălalt, cel puțin de un „celălalt”.

     În bună măsură, era o comodă, logică situare, rezolvare, soluție, pentru individ: Eu mă ocup de tine, tu te ocupi de mine, eu- de el, el- de tine, noi- de voi etc.

     Ei bine?...

     De ce nu, mai întâi eu despre mine? Eu cu mine? De ce altul sau alții despre mine și cu mine?

     Dacă eu însumi nu sunt în stare să-mi găsesc rezolvările necesare, căile trebuincioase, înseamnă că ajutorul celuilalt e fie tardiv, fie inutil, fie insignifiant.

     O zicătoare: „Copiii, nebunii și oamenii beți spun adevărul.”

     Deci?...

     Inocența, candoarea, lipsa de experiență, dereglarea mintală, mintea drogată înlesnesc adevărurile? Prea puțin, dar, se pare, nu ai încotro.

     O zicere: „Adevărul cu dreptatea împreună locuiesc”.

     Lucian Blaga e pe aproape, când socotea că „Minciuna este vacanța adevărului.” Cumplită afirmație ! și regret că nu a însoțit-o cu argumente persuasive.

     Dacă tot veni vorba de ziceri: În relațiile dintre mine și taică-meu - eu și el -, mi-a rămas și o reflecție, pe care părintele meu o rostea câteodată, când el, tânărul său fiu, ajungea în impas, trebuind să decidă asupra conjuncturii iscate. Coborât de la poalele Munților Țibleș (satul Dumbrăvița), buni ani a fost magazioner la o întreprindere regională de colectare a porcilor. Cred că din pricina aceasta, când eu îi mărturiseam o indecizie în a rezolva o conjunctură riscantă, urâtă, el rostea, ca o avertizare: „Cine intră în tărâțe, îl mănâncă porcii.” Tânăr dascăl fiind, presupuneam, oarecum amuzat, de unde vine preferința tatălui meu pentru cele două substantive din această dură frază.

      P.S. Oricum, starea de acreală ce-mi dăduse târcoale în ceaușistul deceniu 9, a fost anesteziată în uluitorul decembrie 1989, pentru ca apoi  „calificativul” de „Revoluție” a început să se compromită, prin realități socio-politico-administrative ulterioare - și să exemplifice vechiul „Nu s-a schimbat modificarea”. Și cred că nu puțini români, asemenea mie, trăim un fel de deziluzie înecată într-o acreală de oțet.

     Nu ne rămâne decât speranța că... totuși...